Mălina Moraru și pașii către actorie. Sunt un om sensibil, poate și asta m-a păcălit…

14 septembrie 2023

foto Otilia din „4 luni 3 saptamani și 2 zile” de Cristian Mungiu, adaptare în spațiul teatral de Irina Moscu

Câți dintre noi nu am visat în copilarie, și chiar în adolescență, să devenim actori, să urcăm pe scenă în lumina reflectoarelor, însoțiți de o ploaie de aplauze?! Poate chiar și tu, în clipa de față te gândești că ai avea o șansă bună de a deveni actor. E un drum greu? Ai la tine calitățile necesare să interpretezi roluri cu succes? Mai multe detalii aflăm de la actrița Mălina Moraru, pe care de curând am ascultat-o într-un spetacol radiofonic la Radio Târgu Mureș.

Mălina, o vreme ai cochetat și cu presa locală, fiind colega noastră. Să ne povestești puțin, te rog, despre tine ca actor. Unde ai pus prima oară piciorul pe scenă și ce ai simțit în acel moment?

Am intrat la Universitatea de Arte din Târgu Mureș în vara lui 2017, după ani de zile în care curajul nu îmi era foarte bun prieten și am negat pornirile mele spre această meserie. Nu credeam că am abilitățile necesare deși în sinea mea simțeam că actoria putea fi piesa de puzzle care lipsea din imaginea de ansamblu. Am urmat cursurile de licență sub îndrumarea Monicăi Ristea și Elenei Purea, cărora le mulțumesc pentru că mi-au oferit șansa aceasta. Ulterior am finalizat și masteratul tot la Târgu Mureș. Am jucat în diverse festivaluri de-a lungul anilor, nu foarte multe dar pentru mine destul de importante. Chiar anul trecut aproximativ în această perioadă am fost prezenți în Festivalul Tinerilor Regizori de la Craiova cu spectacolul „Trei Surori„ după Anton Pavlovici Cehov în regia Irinei Moiscu, și ulterior am jucat același spectacol în Festivalul Național de Teatru de la București. Eu am avut rolul Mașei Prozorov, una dintre cele trei surori.

Acum colaborez cu echipa Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, unde pot să zic că am pășit pentru prima dată ca actriță „cu acte în regulă„, adică la final de studii, într-o instituție de teatru profesionist. În 10 septembrie am avut premiera spectacolului „aici.melancolia„, tot în regia Irinei Moscu, în cadrul Festivalului de Teatru Piatra Neamț. Aici m-am simțit bine, am simțit că e cald și bine, că această echipă iubește. E un sentiment de acasă în mijlocul lor și asta te face să te simți protejat. Cred că da, mă simt protejată iar sentimentul acesta în domeniul nostru nu se găsește așa de ușor.

foto Mașa-„Trei surori” după A.P. Cehov, regia Irina Moscu

De curând ai jucat în piesa de teatru radiofonic Bătrâna doamnă care fabrică 37 de cocktail-uri Molotov pe zi, de Matei Vișniec. Ce rol ai avut?

Despre spectacolul radiofonic ce are premiera pe 14 septembrie la Radio Târgu Mureș pot spune că a fost o experiență foarte frumoasă, fiind a doua de acest gen. Profesorul meu de Teatru Radiofonic din facultate mi-a oferit ocazia să joc în acest spectacol regizat de dumnealui iar eu nu am putut refuza sub nicio formă. Actoria de radio sau în sine forma de teatru care blochează receptorii vizuali te provoacă pe tine ca actor să îți trezești celelalte simțuri. E un sentiment straniu când îți auzi vocea pentru prima dată în această formă dar devine foarte interesant să vezi ce poți face cu vocea ta. Am lucrat alături de domnul Lungeanu și colegul meu Cosmin Petruț pe scena noastră în care eram doi vânzători ai unei agenții de turism, dar nu chiar în sensul propriu al cuvântului. Am lucrat cu încredere alături de ei și mi-am dat voie să descopăr că vocea mea are nevoie de mult exercițiu, fiind o unealtă de a cărei importanță devii foarte conștient în acest gen de exercițiu. Deși în facultate lucrezi la expresia rostirii cuvintelor, la vorbirea scenică în sine, în experiența cu teatrul radiofonic m-am trezit în mod paradoxal dezbracată de corp și totuși într-o conexiune totală cu el.

Din distribuție fac parte nume grele, consacrate , Nicu Mihoc, Monica Ristea, Dan Rădulescu, Elena Purea, Costin Gavază, Liviu Pancu. Cum te-ai simțit alături de ei?

Întâlnirea cu actorii Teatrului Național, colegii mei de proiect a fost una destul de emoționantă poate prin prisma percepției mele de mică și nesemnificativă prezență în mijlocul lor dar asta a dispărut treptat pentru că am realizat că dincolo de orice suntem colegi și avem aceleași temeri. Activitatea mea în acest domeniu a început într-o trupă de teatru de amatori din Brașov, Bacteria H. Împreună cu trupa am participat la diverse festivaluri unde am obținut atât premii de grup cât și individuale, și sinceră să fiu colegii mei de trupă mi-au oferit contextul în care să construiesc acest curaj să dau la facultate. Aici am pus prima data piciorul pe scenă, total liberă și mânată doar de dorință. Ulterior, în cadrul facultății am pășit sub ochii profesorilor mei mânată de aceeași dorință, dar poate cu mai multe temeri…pentru că pe măsură ce înveți și cunoști, devii mai conștient de ce poți și mai ales ce nu poți sa faci, sau așa am devenit eu.

foto „Melancolia”, text de Daniel Chirila, regia Irina Moscu

Când ai știut în mod sigur că vrei să devii actor?

Am realizat că vreau să fiu actriță în momentul în care am epuizat toate celelalte meserii pe care am vrut să le urmez doar din teama de a-mi urma instinctul. Când am văzut că mă pot pune în situația în care să învăț orice fel de meserie fie de pompier, fie de medic, fie de agent de publicitate, sau orice am crezut eu ca vreau să fac în perioada în care îmi faceam alegerile pentru viață, am realizat că această energie de nestăvilit pe care o risipesc în meserii ce pun un zid în fața fricilor mele, îmi va folosi exact la deconstruirea acelui perete și atunci am dat la teatru. Sunt și un om sensibil, poate și asta m-a păcălit…

Ce responsabilitate crezi că are un actor în societate?

Cred că actorii au responsabilitatea de a fi liberi în gândire și de a nu cădea pradă prejudecăților, deși cuvântul responsabilitate poate fi un lucru destul de greu de asumat. Mai cred actorii sunt niște copii mari și că în lucrul lor au datoria de a nu pierde bucuria și curiozitatea, calități pe care odată ce crești și le lovești de adevăratele responsabilități de om mare, poți să le pierzi într-o secundă. Poate că avem responsabilitatea de a deveni foarte obiectivi în ciuda domeniului care are în frunte tocmai subiectivitatea și emoția…nu știu. Mai am multe de învățat despre responsabilitate.

Ce abilități sunt necesare sau poate fi oricine actor? E ceva ce, până la urmă, se învață? Ori îți trebuie ceva mai mult de atât?

Cred că orice om poate fi actor, și este actor în fiecare zi a vieții lui. Meseria asta, în schimb, presupune antrenarea unor unelte, fie că vorbim de voce, de corp, de suflet sau de gândire, dar cred că ai nevoie de un anumit tip de libertate și sacrificiu. Evident, toți oamenii fac sacrificii, fiecare pe palierul lui, dar cred că actorii îsi sacrifică uneori intimitatea emoțională mai mult decât alți oameni, iar asta poate deveni chinuitor.

foto Nanu-„Titanicul” după Florin Lăzărescu, regia Irina Moscu

Preferi rolurile în drame sau în comedii?

Aș zice că îmi este accesibilă zona de comedie, deși comedia este în esență o dramă profundă. Îmi place să cred că am umor și îmi place să mă joc cu el, poate mi se și potrivește, dar nu vreau să mă încadrez de una singură într-o tipologie anume. Vreau să cred că le pot gestiona pe amândouă.

La modul general… ce-ți displace cel mai mult pe lumea asta?

Îmi displace nedreptatea, atât în raport cu mine, cât și cu ceilalți. Am crezut mult timp că nu voi sta pe scaun, atunci când în fața mea va exista un om nedreptățit, dar probabil că odată ce am început și eu să nedreptățesc la rândul meu, scaunul acela m-a oprit de câteva ori din a mă ridica. Ceea ce e nedrept…culmea. Dar îmi doresc să reglez asta și la mine.

Care ar fi cel mai valoros sfat pe care l-ai putea da noii generații de actori?

Nu știu dacă sunt cel mai potrivit om care să dea sfaturi…aș spune doar că expresia generică „arta cere sacrificii„ nu este doar un fel de a spune că e greu în meseria asta. Nu este totul atât de frumos ca în prima zi de școală și trebuie să acceptăm asta, altfel trăim doar niște iluzii care ne vor mânca mai devreme sau mai târziu. Și eu am picat în capcana asta. Cred că lucrurile nu vor veni la tine doar pentru că tu crezi că ești talentat, cred că trebuie să te ridici și să faci. Am colegi care muncesc enorm pentru a face posibilă întâmplarea unui spectacol, și de multe ori toata munca asta trece neobservată. Și e ușor să renunți și să-ți plângi de milă, și eu am făcut-o. Trebuie să faci și să ai gândul ăsta. Aici e problema…ce și cum sa faci?