REPORTAJ. Asistenta medicală Maria Casoni, voluntara care a ajutat Italia în lupta cu pandemia

În anul 2020, când coronavirusul a lovit violent Italia şi era complet necunoscut în lume, Maria Casoni, o asistentă medicală de la Unitatea de Primiri Urgenţe SMURD Târgu Mureş, s-a oferit voluntar pentru a lupta, alături de o echipă medicală românească, împotriva COVID-19, după activarea Mecanismului de protecţie civilă al Uniunii Europene.
Maria Casoni este asistent medical principal la UPU SMURD Târgu Mureş din anul 2004, însă a activat ca voluntar în cadrul acestui serviciu, începând din 1998, iar de-a lungul carierei sale a primit două distincţii prezidenţiale – Ordinul „Meritul Sanitar” în grad de Cavaler, conferit de către preşedintele Klaus Iohannis, în 1 decembrie 2020, şi Medalia Meritul Sanitar Clasa a III-a, în anul 2015; a primit Crucea Casei Regale a României, în 2015, Emblema de Onoare a Departamentului pentru Situaţii de Urgenţă, Fibula de la Suseni (distincţia oficială a judeţului Mureş) în anul 2020, distincţia „Asistentul anului 2023”, oferit de Ordinul Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali – filiala Mureş şi multe, multe alte premii şi medalii.

Maria consideră că perioada pandemiei a fost una extrem de grea pentru toată lumea, inclusiv pentru cadrele medicale, dar dorinţa ei de a-i ajuta pe cei care sufereau a fost motivaţia în momentul în care s-a oferit să plece voluntar în Italia, pentru a-şi ajuta colegii care erau depăşiţi de numărul de cazuri.
„Ne confruntam cu o boală căreia nu îi ştiam tratamentul, atunci se căuta un tratament şi soluţii pentru a vindeca această boală. În Europa s-a manifestat foarte tare, la început, în Italia, unde personalul medical a fost copleşit, nu mai avea resurse suficiente, nici cadre medicale şi atunci a fost clar că au nevoie de ajutor. S-a cerut ajutor şi în momentul în care am fost întrebată dacă accept această misiune, categoric am zis da, pentru că ştiu ce înseamnă să fii solidar cu cineva aflat în nevoie. Cu siguranţă şi noi, dacă am fi avut această problemă, şi colegii din Italia şi din alte ţări ar fi sărit în ajutorul nostru. Toată lumea m-a întrebat dacă nu mi-a fost frică. Poate că am avut aşa o frică în mine, nu zic că nu, pentru că m-am dus în neştiinţă. M-am dus într-o situaţie în care nu ştiam ce se va întâmpla, dacă se va întâmpla ceva cu mine”, a declarat, pentru Agerpres, Maria Casoni.

Deşi îi era teamă de necunoscut, Maria a spus că a găsit o motivaţie interioară foarte puternică pentru a pleca peste hotare, gândindu-se că ce i se poate întâmpla în Italia, i se poate întâmpla şi acasă, fiindcă şi aici începuseră să apară cazuri.
„Noi aveam deja cazuri în România, nu erau foarte multe, dar deja ne confruntam cu pacienţi infectaţi. Putea să mi se întâmple şi acasă. Acesta era unul dintre motivele pentru care am acceptat să mă duc, dar nu credeam neapărat că mi se poate întâmpla ceva. Erau nişte protocoale clare pe care noi trebuia să le respectăm şi le-am respectat cu stricteţe. Eu nu mă consider o eroină, mă consider o persoană care şi-a făcut treaba, îşi face treaba şi nu sunt singură în această schemă. Pentru că aceasta este muncă de echipă. Le spun deseori cursanţilor că succesul unei resuscitări este munca în echipă şi tot ce am făcut noi în Italia, în Republica Moldova şi în alte ţări unde am fost repartizată în perioada COVID-ului a fost muncă în echipă. Toţi am fost acolo eroi, nu numai eu. Toate aceste lucruri nu le poţi face singur, ci doar în echipă”, a afirmat Maria Casoni.

Asistenta medicală, singura din Târgu Mureş care s-a oferit voluntar în acel moment, a lucrat în Spitalul din Lecco, pe o secţie de terapie intensivă, unde a rămas impresionată de modul în care familiile comunicau video, prin intermediul dispozitivelor mobile, cu cei internaţi şi cum îi încurajau să lupte pentru sănătatea lor.
„Mă gândesc că poate să fie cineva de la mine, din familie, poate să fie un prieten al meu. (…) Am stat două săptămâni acolo, după care ne-am întors acasă sănătoşi. Au fost câteva zile de relaxare, după care a fost misiunea din Republica Moldova unde erau foarte mulţi pacienţi. La fel ca cei din Italia, şi colegii noştri din Republica Moldova au fost depăşiţi atât de numărul de infectaţi, cât şi de lipsa personalului, pentru că foarte mulţi s-au infectat şi s-au îmbolnăvit şi a trebuit să fie izolaţi, unii dintre ei au fost chiar internaţi. Au fost nevoiţi să ceară ajutorul. Şi plecarea în Republica Moldova a fost ceva spontan. Se discuta că va fi o misiune şi în Republica Moldova şi cine doreşte poate să participe. O parte dintre colegii noştri, cu care am fost în Italia, au acceptat această misiune. Fireşte că şi eu”, ne-a relatat asistenta medicală.

Maria Casoni a arătat că, la reîntoarcerea din Republica Moldova, România se confrunta cu acel val mare de infecţii.
„Noi aveam o zonă care a fost delimitată numai pentru pacienţii cu această patologie. Au fost extrem de mulţi pacienţi, ne-a fost foarte greu, credeţi-mă, că şi atunci încă stăteam şi ne gândeam ce să facem pentru că nu aveam clar un tratament clar al acestei patologii. Unii s-au vindecat, unii, din păcate, nu au supravieţuit. Dar nu pot să zic că am făcut vreo diferenţă între ce am văzut afară şi ce am văzut la noi, protocolul era peste tot la fel, şi în Italia şi în Republica Moldova. Am fost şi eu infectată pentru că m-am întors din Republica Moldova cu această infecţie şi drept urmare era chiar perioada aceea în care trebuia să ne internăm timp de 2 săptămâni. Din păcate, o parte din colegii noştri cu care ne-am întors din Republica Moldova ne-am întors infectaţi cu acest virus. Se putea întâmpla oriunde să te infectezi, nu neapărat din spital. Cert e că o parte dintre noi, dar nu toţi, am venit acasă infectaţi, dar ne-am pus pe picioare în două săptămâni. Au fost forme uşoare. După experienţa din Italia nu neapărat că vedeam cu alţi ochi acest virus, această patologie, dar parcă eram un pic mai relaxată pentru că am început să aflăm cât mai multe despre această boală şi despre tratament. (…) Apoi, încet, încet, lumea a început să se liniştească şi am văzut că pacienţii răspund la tratament, apoi a devenit ca un virus gripal obişnuit”, a descris Maria Casoni experienţa COVID-19.

În momentul în care s-a întors acasă din misiunile din străinătate, foarte mulţi i-au spus că şi-au făcut griji pentru ea şi că o consideră foarte curajoasă, însă ea le-a transmis că face această profesie din plăcere, aşa cum a făcut-o dintotdeauna, indiferent de locul în care se află.
„Iniţial, am început ca voluntar, au fost nişte cursuri de prim ajutor pe care le-am făcut pe perioada voluntariatului, după care, în Şcoala Postliceală Sanitară, m-am angajat la o policlinică privată ca registrator medical. În timpul în care lucram la policlinică mergeam la şcoală, mai mergeam şi un pic pe la SMURD, tocmai pentru că îmi plăcea foarte multă partea de Urgenţă şi ăsta e unul dintre motivele pentru care am rămas în sistemul de urgenţă. Mai exact pe partea de medicină de urgenţă. Nu puteam să rămân şi pe o altă secţie sau pe o altă specialitate, mie mi-a plăcut mai mult partea de medicină de urgenţă. Este o muncă foarte grea, nu este muncă uşoară, dar mi-a plăcut întotdeauna adrenalina, în sensul că în fiecare zi vezi alţi pacienţi, în fiecare zi vezi altă patologie şi în fiecare zi intervii într-un alt fel şi acesta este un lucru care pe mine m-a determinat să rămân pe această linie, pe partea de medicină de urgenţă. În plus, mai este partea de prespital, care este foarte frumoasă – gărzile pe ambulanţă, pe maşina de terapie intensivă mobilă, plus gărzile pe elicopter. Sunt nişte intervenţii foarte grave. Întotdeauna când pornim cu elicopterul sau cu ambulanţa nu ştim la ce să ne aşteptăm când ajungem la solicitare. Este partea de adrenalină care te face să devii mai curios”, a povestit ea.

Munca de asistent medical nu este una uşoară, mai ales pentru o femeie, consideră Maria, dar crede că, atunci când eşti dedicată meseriei, nu există niciun impediment.
„De fiecare dată când plec dintr-o gardă mă gândesc că am putut să fac ceva, merg acasă şi sunt foarte liniştită, pun capul pe pernă şi simt pace, fiindcă ştiu că am făcut tot ce a ţinut de mine şi am făcut un bine. O satisfacţie mai mare nici nu-ţi trebuie. Întotdeauna mi-a plăcut să ajut şi să fac bine unde pot şi cât pot, până simt eu că pot. Când văd că îmi depăşeşte atribuţia, încerc să redirecţionez către altcineva, dar tot încerc să ajut persoana respectivă. Am participat la multe, multe intervenţii deosebite, dar ceea ce mă marchează pe mine şi în momentul de faţă sunt copiii, cazurile cu copii. La noi, în serviciul de urgenţă, există şi partea de pediatrie. De foarte multe ori ocolesc acea zonă tocmai pentru că am o sensibilitate faţă de copii. Nu pentru că nu aş face faţă. Dacă sunt de gardă pe ambulanţă şi ajungem la un copil, îmi fac treaba ca şi în cazul unui adult, doar că mă marchează când este vorba de copii şi de bătrâni, rămân un pic tristă”, a mărturisit asistenta.

În serviciul de urgenţă se poate întâmpla orice, iar atunci când un caz nu poate fi dus la bun sfârşit, Maria rămâne cu un gust amar.
„O gardă este de 12 ore şi lucrăm în diferite zone. În 12 ore întâlneşti tot felul de cazuri, începând de la cazuri minore până la cazuri grave şi foarte grave, unde trebuie să fii apt şi să nu te pierzi, pentru că, în momentul în care te pierzi la un caz, intervin greşelile şi nu ne permitem acest lucru, chiar dacă lângă noi mai sunt şi alţii care ne ajută. Aceasta este meseria pe care mi-am ales-o, e ca şi cum ai merge pe front, în Armată, nu ştii dacă te mai întorci. La fel e şi cu gărzile pe elicopter. În 4 martie s-au împlinit 21 de ani de la tragicul accident aviatic cu ai noştri colegi. Dar se poate întâmpla orice, oriunde, chiar şi când stai la masă. (…) În momentul în care ajungem cu elicopterul la locul solicitării nu luăm pacientul şi-l băgăm în elicopter, prima dată îl stabilizăm, iar după ce ne-am asigurat că pacientul este stabil, îl urcăm în elicopter şi-l transportăm în locul unde este acceptat. Întotdeauna va fi acolo o ambulanţă care ne va veni în sprijin. Stabilizăm pacientul şi, până nu e stabil din punct de vedere hemodinamic, nu plecăm. În timpul zborului nu prea poţi să faci nimic. Dacă se întâmplă ceva cu un pacient în timpul zborului, trebuie să aterizeze de urgenţă elicopterul ca să putem stabiliza din nou pacientul, după care să plecăm”, a precizat Maria Casoni.

Şi continuă să ne împărtăşească experienţa ei în salvarea de vieţi.
„În elicopter suntem patru persoane (plus pacientul), comandantul de echipaj, un copilot, asistentul şi medicul. Dar nu întotdeauna plecăm cu pacientul. S-ar putea de foarte multe ori să nu avem ce să transportăm pentru că nu reuşim să stabilizăm pacientul. La noi în serviciu sunt doctori care fac troliere şi au fost cazuri când am participat cu ei la intervenţii. E frumos să vezi muntele de sus, dar e mai greu când vezi că un pacient e căzut undeva, într-un loc fără acces şi atunci colegii noştri se troliază, îi ridică din zona unde nu pot să ajungă salvamontiştii sau pot să ajungă după foarte mult timp, îl stabilizăm şi îl ducem în cel mai apropiat spital. De multe ori, în special la cazurile la care deznodământul este trist, îţi pui întrebarea: oare chiar ai făcut tot ce a ţinut de tine? Chiar ai reuşit să dai totul din tine? Atunci rămâi marcat o perioadă de vreme, după care îţi dai un reset şi continui ceea ce ai început să faci. Dacă rămâi blocat pe un caz la care n-ai putut să faci faţă, nu mai poţi să-i ajuţi pe ceilalţi”, a mărturisit aceasta.

Ea le-a recomandat tinerilor care fac facultatea de asistenţă medicală sau şcoala postliceală sanitară să vină cu încredere spre partea de Urgenţe: „În momentul în care gustă din această specialitate sunt sigură că o să le placă”.
„Dar nu vorbesc neapărat doar de specialitatea de medicină de urgenţă. Eu aş vrea să le recomand tuturor asistenţilor medicali să fie empatici. Pentru pacienţi asta contează cel mai mult. Dacă nu eşti empatic cu un pacient şi îţi faci treaba doar aşa să fie făcută şi să vină un salariu, mai bine nu o face. Empatia faţă de pacient contează foarte mult”, a conchis Maria Casoni.

(www.agerpres.ro)