Bisericile şi icoanele la români

În preajma Paştelor ortodoxe, am avut ocazia să vizităm câteva lăcaşe de cult din localităţile Hetiur şi Saschiz, iar în casa preotului pensionar Nicolae Călugăr am putut vedea amenajată o adevărată miniexpoziţie. Am redescoperit în felul acesta semnificaţia icoanei şi ne-am îmbogăţit spiritual trăind un sentiment aparte.

Pentru greci, imaginea era demnă de a fi socotită o reprezentare a zeului, pentru că era frumoasă. Pentru creştini, imaginea Fecioarei, a lui Hristos sau a diferiţilor sfinţi creştini ortodocşi prin însuşi faptul că, ipotetic, îi reprezintă, nu mai cere nici o calitate. Icoana este un echivalent plastic al textului scris, imaginea pictată este cuvânt, iar prin aceasta esenţa imaginii este cumulată cu esenţa cuvântului: denumirea, semnificarea, evocarea. Icoanele noastre, fie că sunt pictate în biserici, fie că sunt pictate pe lemn, (iar mai târziu pe sticlă) se adresează de fapt primului dintre simţuri: vederea. Iar vederea unei icoane, întâi de toate, emoţionează.

Icoana din biserică…

Una dintre cele mai reprezentative biserici ortodoxe din judeţul Mureş este cea din Hetiur. Având hramul "Buna Vestire", această biserică a fost construită în 1809 şi a trecut prin multe situaţii dramatice, dar evlavia enoriaşilor dublată de energia şi osârdia celor ce au păstorit-o în decursul timpului au făcut-o să reziste vicisitudinilor vremii. Construită în stil romanic, cu un turn în faţă, biserica din Hetiur este una mică, la fel ca şi comunitatea ce-i trece pragul duminică de duminică. Monument istoric făcând parte din patrimoniul cultural naţional, biserica a adăpostit până nu demult un obiect de mare valoare: iconostasul, cel mai vechi din zona Târnavei Mici şi Mari. În prezent, acesta se află la Protopopiatul Mureş într-o expoziţie cu caracter permanent. În biserică se mai află şi alte obiecte de mare valoare şi semnificaţie, cărţi şi registre vechi scrise în chirilică şi icoana Maicii Domnului orantă. Această icoană, a fost şi este ţinută la mare cinste de preot şi de comunitatea formată din circa 300 de familii. Preotul paroh al parohiei Hetiur, Marcel Cristurean, ne-a declarat: "Sunt mulţumit de frecvenţa la slujbe a enoriaşilor, de modul cum au înţeles să se implice în rezolvarea problemele parohiei. Tot ceea ce s-a realizat – şi aveţi ocazia să vedeţi că biserica a fost repictată şi i s-au făcut donaţii importante – s-a realizat numai şi numai cu participarea lor. Îi aştept, ca în fiecare an, cu mult drag la Învierea Domnului nostru, Iisus Hristos".

…şi icoana din suflet

La Saschiz l-am întâlnit pe preotul pensionar Nicolae Călugăr, până nu demult preot paroh al comunităţii ortodoxe de aici. Preotul a avut o viaţă interesantă şi bogată. A fost timp de mai mulţi ani economist, învăţător, iar abia apoi preot pe la mai multe parohii, ultima dintre ele fiind Saschiz. Dintotdeauna a avut însă dragoste de icoane. La început doar le-a privit în biserici, apoi a ajuns să le picteze. Şi a făcut acest lucru pentru că a simţit în suflet chemarea. De atunci a pictat mereu, iar cu cele 16 expoziţii organizate până în prezent, este foarte apreciat atât pe plan local, cât şi pe plan naţional. În casa sa de la Saschiz are în permanenţă deschisă o miniexpoziţie de icoane, pe care cei care pot şi doresc, au ocazia să o viziteze. Preotul Nicolae Călugăr, ne-a declarat cât se poate de simplu: "Icoanele mele pe sticlă sunt un omagiu adus înaintaşilor mei în această artă, ţăranilor români transilvăneni, care cu mâinile lor bătătorite de coarnele plugului, a sapei şi a coasei au reuşit să realizeze adevărate capodopere de artă, reprezentând prin superbele lor icoane sufletul adevărat al poporului român".

Nicolae BALINT

După apogeul înregistrat în cursul secolului al XIX-lea, arta icoanelor pe sticlă a cunoscut un fenomen de stagnare, iar după primele decenii ale secolului al XX-lea s-au stins majoritatea centrelor transilvane unde acestea erau pictate cu mare meşteşug. În prezent, meşteşugul picturii pe sticlă continuă să existe doar în creaţiile unor iconari individuali sau a unor şcoli mânăstireşti ca cele de la Nicula (Cluj), Sâmbăta de Sus (Braşov) şi Cozia (Vâlcea).