Raftul literar. Veronica Buta Zaharagiu şi „ironia de patru feluri”

Cotidianul Zi de Zi continuă prezentarea „noului val” de scriitori şi critici literari din judeţul Mureş, episodul de astăzi fiind dedicat autoarei volumului „Formele poetice ale ironiei”, Veronica Buta Zaharagiu.

Întrebări şi răspunsuri cu Veronica Buta Zaharagiu, după un model al lui Hugh Howey

Întrebare: Spuneţi-ne câteva cuvinte despre dumneavoastră.

Răspuns: Prezentarea de dicţionar ar fi următoarea: m-am născut la 21 septembrie 1983, în Târgu-Mureş. În 2006 am absolvit Facultatea de Ştiinţe şi Litere a Universităţii „Petru Maior”din Târgu-Mureş, profilul de licenţă Limba şi Literatura română-Limba şi literatură engleză, iar în 2007, masteratul Istoria literaturii şi sistemul criticii literare. În 2011, la aceeaşi universitate, am obţinut titul de doctor în filologie-ştiinţe literare, cu o primă propunere a ceea ce va deveni debutul meu editorial şi, totodată, motivul acestui interviu, „Formele poetice ale ironiei”. Sunt bursieră postdoctorală din 2014, în cadrul programului POSDRU/159/1.5/S/133652 – „Sistem integrat de îmbunătățire a calității cercetării doctorale și postdoctorale din România și de promovare a rolului ştiinței în societate”, având tema de cercetare Strategii discursive în avangarda şi postavangarda românească. Public recenzii, articole şi studii în diverse reviste de cultură şi folosesc, din 2013, numele de Veronica Zaharagiu.

Întrebare: Nu v-aţi ales o temă cam frivolă, ironia?

Răspuns: (Zâmbeşte) Interesul estetic şi etic arătat ironiei în tradiţia occidentală s-a împletit strâns, de la bun început, cu noţiunile de minciună şi înşelăciune, născându-se odată cu impunerea retoricii şi-a literaturii în cultura greacă şi apoi în cea latină. Disimulare, înşelătorii, minciuni frumoase, ficţiuni îmbietoare, manipulări, strategii isteţe, construcţie amăgitoare a imaginii de sine, declaraţii persuasive şi false, toate aceste atitudini, tipuri de comportament şi discursuri au fost asociate cu ironia încă de la apariţia sa în Grecia secolului V î.Hr., fiind însă, în acelaşi timp, caracteristici considerate fireşti pentru retorică, inerente pentru literatură şi intrinseci limbajului însuşi.

Chiar şi cei mai înverşunaţi critici ai ei trebuie să recunoască, pe de altă parte, rolul formator pe care l-a avut asupra modelului intelectualului occidental. Figură misterioasă, distantă, uşor blazată, evitând, cu o nobleţe discretă, implicarea directă, el preferă exprimarea voalată, de o directeţe evidentă doar pentru cei asemeni lui, care pot descifra discursul său ironic şi pedant, aluziv şi transparent doar după un anumit nivel de iniţiere, rămânând întortocheat şi zeflemitor, în schimb, pentru publicul comun. Estetica occidentală, de altfel, a promovat aceleaşi valori ale indirectului şi ambiguităţii, ducând până la teoria inefabilului. Candoarea, încrederea oarbă, canoanele rigide ale adevărului au fost toate tachinate sau chiar persiflate, cu o doză mai mare sau mai mică de discreţie, de către ironie.

Lucrarea nu este o istorie a ironiei, oricât de interesantă ar fi o astfel de incursiune din perspectiva studiilor culturale. Diacronia pe care o face este aceea a cerinţelor minime datorate unei mai bune înţelegeri a sinuoasei cariere a ironiei, în urma căreia oferă o minimă tipologie a formelor sale, tangenţială cu filosofia şi lingvistica şi a funcţiilor acesteia, la limită cu psihologia, urmând apoi un excurs în disciplinele comunicării şi încercând să identifice un posibil model al comunicării ironice. După această privire de ansamblu, morfologia ironiei pe care se concentrează lucrarea de faţă devine una exclusiv literară, dedicându-se formelor ei poetice.

Întrebare: Care e noutatea demersului dumneavoastră, atunci?

Răspuns: Cartea îşi doreşte să fie mai mult decât o nouă sinteză şi interpretare a temei ironiei şi-a implicaţiilor ei în poezie. Ea vrea să ducă viziuni din trecut cu un pas înainte şi să facă unele conexiuni neobservate, poate chiar neanticipate, în direcţia interpretării ironiei ca un tip anume de sensibilitate poetică, cu o strategie discursivă proprie, din care va decurge un sentiment specific al lumii. Diferenţa faţă de alte lucrări dedicate ironiei literare sau exclusiv celei poetice este perspectiva holistă din care îşi propune să interpreteze ironia, ca tip de sensibilitate şi nu ca simplu instrument al poetului frivol şi comic sau cinic, persiflant şi dispreţuitor.

M-am dedicat exclusiv unei morfologii poetice a ironiei, rezultată din interpretarea operelor poetice ale lui Geo Dumitrescu, Marin Sorescu, Mircea Ivănescu şi a unei părţi, cea mai viabilă estetic, a poeziei lui G. Topârceanu, „Parodiile originale”. Teoretizez şi analizez, astfel, o ironie mimetică, una subversivă, care ia formele frondei, demitizării şi refuzului, o alta dramatică, ca ironie agôn-ală şi simulacră şi, în fine, o ironie nihilist.

Întrebare: Şi la ce concluzii aţi ajuns? Cartea are şi o miză estetică, nu doar una teoretică.

Răspuns: Mi-am propus o analiză critică a operelor poetice a patru poeţi români din perspectiva ironiei ca motor prim al întregii lor creaţii. În cazul acestora, ironia nu este un aspect izolat al poeziei lor, un ornament stilistic sau o strategie simpatică de relaţionare cu publicul, ci ţine de un anume tip de sensibilitate poetică, manifestându-se în mod specific în cazul fiecăruia. Identificarea unei morfologii ironice comune nu presupune şi manifestări identice ale acesteia, sensibilitatea poetică generând, în cazul fiecărui poet, un sentiment specific al lumii.

Prin ironie se vor confrunta cu limbajul, cu limitele lui în artă, explorate cu o insolentă curiozitate, împinse tot mai departe prin democratizarea limbajului poetic şi acceptate, nu fără o dureroasă voluptate a presimţirii indicibilului. Ironia le va oferi însă acestor poeţi şi paliative în prestidigitaţii verbale, în jocuri strălucitoare de cuvinte, mânuite cu pura plăcere a jocului şi tot ea le va oferi posibilitatea dramatizării eului poetic prin mască şi rol, cu funcţia de autoprotejare, de intermediere a sensibilităţii acute, dar şi de eliberare a eului de sub tirania lucidităţii şi a autocontrolului, lăsând frâu liber creativităţii exhibate într-o heteronimie de voci, cu puterea şi vitalitatea de a institui o lume a cuvântului sau oferindu-i eului, iremediabil singur, iluzia alterităţii şi-a solidarităţii şi ajutându-i să-şi suporte povara solitudinii, în cazul lui Mircea Ivănescu, aceea a cuvântului frivol şi spiritual, în cazul lui Marin Sorescu şi aceea a militantismului meliorist, în cazul lui Geo Dumitrescu. Ea le va face suportabilă condiţia ineluctabilă de artist şi le va oferi noi căi de explorare, ajutându-i să-şi găsească noi voci, menţinându-le mereu vie poezia şi adresând, astfel, noi şi noi provocări cititorilor.

Întrebare: Unde se poate găsi cartea dumneavoastră?

Răspuns: (Râde) O întrebare surpriză! Cartea e disponibilă prin comandă directă de la editură, extrem de profesionista Casă a Cărţii de Ştiinţă din Cluj, apare în cataloagele celor mai mari librării virtuale şi mai e prezentă la târgurile de carte. Bineînţeles, e o carte cu circuit de bibliotecă mai cu seamă, aşa că o puteţi împrumuta oricând de-acolo. Iar dacă tot n-o găsiţi şi simţiți că trebuie, pur şi simplu, să citiţi cartea, puteţi lua legătura cu amabilii mei colegi într-ale scrisului de la Zi de Zi, care ne găzduiesc atât de generos acum, iar ei vă vor ajuta să mă contactaţi personal.

Întrebare: Spuneţi-mi adevărul: aţi formulat chiar dumneavoastră toate aceste întrebări?

Răspuns: Da.

Demonstraţie de devotament şi competenţă

„Coerentă în demonstraţiile şi distincţiile teoretice şi deosebit de aplicată în exerciţiile analitice, Veronica are instinctul de consecvenţă a ideii şi foloseşte rigoarea argumentaţiei în favoarea acesteia. De o elevată ţinută conceptuală, atentă la nuanţe şi la prefaceri, Veronica parcurge un traseu dificil, printr-o bibliografie extenuantă, nu doar bogată. Dar o bibliografie asimilată şi de la care pornind ea îşi formulează propriile observaţii şi distincţii. E un act de curaj că, după atâtea clasificări ale atitudinilor ironice, ea reuşeşte să vină cu propria clasificare, chiar dacă sugerată de exegezele anterioare ale ironiei. Grila modalităţilor ironice pe care o aplică în lectura analitică nu e una inclusă, ci una dedusă din concretul operelor, ceea ce demonstrează că teoreticianul din Veronica a trecut printr-un pios exerciţiu de adecvare la opere. Cercetarea, deşi tematică în felul ei, nu devine un pat al lui Procust pe salteaua căruia sunt sacrificate toate notele extra-tematice. Din contră, Veronica ştie că trage doar un fir dintr-un ghem în care sunt încâlcite multe alte fire. Deşi premeditat parţială, cercetarea ei are simţul – şi nostalgia – integralităţii operei. Pe scurt, debutul Veronicăi Buta e o demonstraţie de devotament şi competenţă.”

(Al. Cistelecan, „Ironia de patru feluri”, în Familia)