Crize – o comedie serioasă despre absurdul (pre/post)conjugal

Vineri, 12 februarie, am fost la spectacolul „Crize” de Mihai Ignat, regia Aleksandar Ivanovski, scenografia Cosmin Ardeleanu. Cu Ion Vântu, Rareș Budileanu, Alexandru-Andrei Chiran, Delia Martin, Anca Loghin, Georgiana Ghergu și Mihaela Mihai. Spectacolul se joacă în Sala Mică a Teatrului Național din Târgu-Mureș. Producția Companiei „Liviu rebreanu” a avut premiera în 22 aprilie 2015. Următoarea reprezentație va avea loc în 18 martie de la ora 19.30 (conform biletmaster.ro).

Scenografie și regie, inspirate

Primul lucru pe care l-am remarcat a fost scenografia spectacolului. Scenograful și regizorul s-au folosit de lungimea sălii mici a Naționalului, lucru care le-a permis să creeze un spațiu scenic amplu, foarte lat, cu mai multe zone ușor de identificat. În partea stângă, din perspectiva spectatorilor, era o bucătărie, montată pe o platform ușor înclinată, în centru o pădure de trunchiuri albe, poate mesteceni, pe jos o mulțime de bărcuțe de hârtie, în dreapta-spate o baie și tot în dreapta un dormitor. Această opțiune scenografică a adus publicul foarte aproape de scenă, dar acest lucru nu a creat o senzație de sufocare, ci doar a contribuit la includerea indirectă a spectatorilor în reprezentație. Dacă nu ați văzut încă spectacolul, cred că o să vă placă ce a realizat Cosmin Ardeleanu, scenograful spectacolului.

Câte cupluri, aceleași crize
Piesa lui Mihai Ignat, pe care o puteți descărca gratuit de pe site-ul liternet.ro (e publicată în volumul „4atru piese”), are o structură modulară și e scrisă cu intenția de a le oferi celor care vor să lucreze cu textul o libertate foarte mare. De această calitate a piesei profită și Aleksandar Ivanovski, în textul inițial există un singur cuplu, două personaje: el și ea, însă în spectacolul de la Național veți descoperi patru cupluri; de asemenea, ordinea scenelor este schimbată. Această opțiune regizorală sporește dinamismul spectacolului, ușurează glisarea pe parcursul reprezentației de la momentele tensionate, apăsătoare, la cele mai liniștite. „Crize”-le se dezvoltă progresiv, acumularea se produce aproape pe neobservate, trecând de la un cuplu la altul, relațiile lor devin tot mai încărcate și absurdul își croiește loc treptat de la o replică la alta. Perechile sunt introduse, fiecare, cu un singur picior rămas pe pragul de la intrarea în această zonă a crizelor pe care o vor explora împreună cu spectatorii timp de 1 oră și 40 de minute – de la „ne mutăm împreună” până la „nu mai avem ce să ne spunem”.
Absurdul (post)conjugal
În acest spectacol mi s-a părut inspirată folosirea proiecțiilor și a filmării scenelor în timp real. Senzația aceea pe care o ai în momentele cele mai încinse ale unor certuri – că nu mai înțelegi nimic, când brusc te detașezi și ai impresia că jucați într-un film prost interpretând roluri scrise de sosii ale lui Ionescu – acea senzație a fost foarte bine redată scenic. În același timp te găsești interpretând un rol, fiind propriul spectator și înregistrându-ți propriul spectacol. Centrul de greutate al reprezentației cred că a fost scena în care cuplul interpretat de Rareș Budileanu și Anca Loghin (amândoi au făcut roluri care mi-au plăcut mult) se întâlnesc după o despărțire. Absurditatea dialogului post-conjugal, prinsă bine în textul lui Mihai Ignat, a fost expusă în fața spectatorilor la fel de clar. Momentele acelea când niciunuia dintre parteneri nu-i mai e clar dacă ceea ce spune e ceea ce crede el, ceea ce crede celălalt, ceea ce ar vrea el ca celălalt să creadă că el crede, ceea ce el crede că ar vrea să creadă celălalt, ce crede celălalt că el crede sau… aaah! :))

Un spectacol de văzut
Dacă nu ați văzut încă spectacolul, vă invit să-l vedeți, eu zic că merită. „Crize” e un bestiar al simptomelor oricărei despărțiri; cele patru cupluri, coordonate excelent de regizorul Aleksandar Ivanovski, se unesc în imaginea Cuplului – aproape că-mi vine să-i spun arhetipal, în faza în care pentru ambii parteneri încrederea în sine a ajuns la fundul borcanului. În plus, spectacolul nu e deloc despre avioane și fluturi, ci are o aderență impecabilă la realitatea cel puțin interioară a fiecăruia dintre noi. Veți râde, o să vă stea râsul în gât uneori, apoi veți râde iar.

Text: Valentin COVACIU

Foto: Bristena