Decalog şi dialog. Pledoarie pentru mesajul biblic al Zilei Naţionale

Faptul că Unirea de la 1 Decembrie 1918 este cea mai mare realizare a românilor în plan politic este incontestabil. Este, de asemenea, o realitate că acest eveniment a avut multiple repercursiuni în mai toate sferele vieții publice: de la economie la cultură și de la sfera socială la cea lingvistică.

Prin acest act Regatul României se legitima, după cum afirma și academicianul Ioan Aurel Pop, drept o Europă în miniatură, ce înmănunchia atât marile familii lingvistice (latină, slavă, germanică și fino-ugrică), cât și creștinismul în toate confesiunile sale plus, într-o anumită măsură, islamul și iudaismul. Odată Unirea realizată sub aspect politic, mai rămânea de făcut un pas (și cred că acesta este cel mai important, deși se discută despre el foarte puțin), dar unul cel puțin la fel de mare: unitatea oamenilor, unirea în cuget și simțire, cum inspirat spunea poetul. Cred că acest aspect a fost, dacă nu neglijat, cel puțin trecut într-un nemeritat plan secund al priorităților.

De aceea este stringent necesară, chiar dacă puțin tardivă, o evaluare a evenimentului și a consecințelor sale dintr-un punct de vedere umanist sau chiar biblic. În definitiv, unitatea unei națiuni, în ciuda faptului că este formată dintr-un colaj de etnii și de limbi, sau poate tocmai de aceea, trebuie să aibă la bază un set de principii, valori și idealuri comune care să constituie vectorii directori ai acesteia spre un viitor deopotrivă dorit și asumat, viitor care să corespundă așteptărilor tuturor cetățenilor indiferent de etnie sau condiție socială. Și ce ideal poate fii mai măreț și mai înălțător pentru noi decât cel afirmat de Hristos în rugăciunea pe care o adresează Tatălui Ceresc înainte de a porni spre Golgota: “Ca toți să fie una” (Ioan 17, 21). Nu trebuie să fii sociolog pentru a observa că trăim, de o vreme încoace, într-un veritabil „anotimp al dezbinării”, un răstimp în care parcă toți sunt împotriva tuturor: maghiarii împotriva românilor, patronii împotriva muncitorilor, creștinii împotriva musulmanilor, bolnavii împotriva medicilor, elevii împotriva dascălilor etc. Unii se vor grăbii să afirme că războaiele interetnice și cele cu substrat religios, ca de altfel și lupta de clasă, au fost o constantă a istoriei umanității și fac parte din ceea ce numim, generic, progres. Poate că așa este. Dar ce forță întunecată, ce interese meschine ridică românii împotriva românilor, creștinii împotriva creștinilor, omul împotriva naturii sau, și mai grav, statul împotriva propriilor cetățeni?

Aș dori să adresez, cu sfială și sincer respect, acest text tuturor locuitorilor acestei minunate țări, indiferent de limbă sau naționalitate, dar care posedă demnitate, caracter și înțelepciune într-o doză suficientă încât să-și dea seama că interesele colective sunt mai presus decât cele individuale, și să le reamintesc faptul că istoria trecutului a fost scrisă și nu mai poate fii modificată sau cenzurată. Dar prezentul și, mai ales viitorul, îl putem scrie împreună începând chiar de azi. Condiția necesară, chiar dacă nu suficientă, este „ca toți să fie una!” Vă întreb: n-a fost, oare, suficient tributul de sânge vărsat până acum? N-au plâns bunicile și străbunicile noastre destul? N-au tocit destul straiele cernite ale văduviei? N-au pribegit, desculți și flămânzi, destui orfani căutându-și, prin gropile comune, părinții? Nu mâncăm, oare, cu toții aceeași pâine? Nu rostim toți, la ceas de lumină lină, același „Tatăl nostru”? De ce, dar, să ne mai lăsăm târâți în războaie fratricide alimentate, probabil în aceeași măsură, din exterior și din interior, în care cel care pierde întotdeauna este poporul? Se spune, pe bună dreptate, că somnul rațiunii naște monștrii. Cu voia dumneavoastră aș completa că nici somnul afectivității, al iubirii, nu crează porumbei! Aș vrea să cred că timpul sabiei și al morții a trecut și că e vremea plugului și a banchetului de nuntă. Că putem să infirmăm dictonul potrivit căruia „istoria ne învață că n-am învățat nimic din istorie” și că putem să ne bucurăm împreună, români, maghiari, țigani, sași sau evrei de țara în care trăim și de ziua ei de naștere.

Cioran își dorea o Românie cu populația Chinei și cu destinul istoric al Franței. Mărturisesc că idealurile mele sunt ceva mai pământene. Eu îmi doresc și vă doresc o Românie care să-și croiască propriul destin istoric nu pe directive sosite cu valiza diplomatică de peste mări și țări, ci pe munca, aspirațiile și vrednicia poporului. O Românie în care să ne putem strânge mâna privindu-ne în ochi, un picior de plai transformat într-o gură de rai. Un tărâm în care glasul poporului se aude chiar și în turnurile de fildeș ale conducătorilor. Poate n-ar strica să (ne) reamintim că străbunii noștri romani spuneau „vox populi vox dei.”

Dumnezeu să binecuvânteze România!

Preot Daniel COTA