Share

Home / Interviu / INTERVIU. Daniela Buda, de la fotografia de modă, la cea pe vase de croazieră: „Încerc să combin estetica modei cu estetica dansului”
Pasiunea pentru fotografie, artiști și oameni se reflectă în pozele Danielei Buda (Sursă foto: Facebook)

INTERVIU. Daniela Buda, de la fotografia de modă, la cea pe vase de croazieră: „Încerc să combin estetica modei cu estetica dansului”

Daniela Buda s-a născut la Târgu Mureș, a absolvit Colegiul Național „Al. Papiu Ilarian” și a plecat la studii în Marea Britanie, în 2012. Acest exemplu este deja familiar tot mai multor mureșeni, însă tânăra în vârstă de 25 de ani a muncit câțiva ani cât alții în câțiva zeci, a făcut fotografii de produs, fotografii de modă, de eveniment, a imortalizat în imagini pasiunea pentru artiști și dansatori și, de aproape doi ani, a schimbat stabilitatea terestră a insulei Marii Britanii pe universul legănat, fluid și aflat într-o permanentă mișcare a apei, în calitate de fotograf pe vase de croazieră. Odată cu schimbarea de loc de muncă s-a produs și schimbarea stilului de viață, dar Daniela consideră că ritmul alert al vieții pe mare sau ocean i se potrivește perfect și că experiența i-a readus în vedere calitatea de a empatiza și de a dezvolta o comunicare cât mai umană cu semenii, crucială pentru a deveni atât un fotograf mai bun, cât și un om mai împlinit.

Reporter: De la ce vârstă faci poze și ce subiecte te atrăgeau în prima etapă?
Daniela Buda: Nu vreau să fie povestea mea una de genul „am făcut poze de când mă știu”, dar pot spune că, pe când eram în ciclul primar, deci destul de mică, din banii câștigați la colindat mi-am cumpărat primul aparat, analog, care a costat 130 000 lei vechi. Am cumpărat și câteva role de film. Pe urmă am început să împrumut aparatul digital al surorii mele și să fac poze familiei, dar asta n-a fost o activitate pe care-am luat-o inițial în serios. Abia prin clasa a 10-a am început să fac poze cu telefonul, aveam și niște modele foarte bune, cu care încă mai lucrez, și atunci am început să-mi doresc foarte mult să am un aparat. Am împrumutat aparatul unui coleg de liceu și am făcut primul meu photo-shooting. Mi-a plăcut foarte mult atât partea de fotografiat, cât și cea de post-producție. În clasa a 11-a am făcut un împrumut și mi-am cumpărat primul aparat digital. Pe urmă am fost solicitată de mai mulți prieteni să le fac poze de promoție și, cu banii câștigați, am reușit să îmi plătesc aparatul după ce l-am cumpărat, cum procedez de fapt, deseori, și acum.

Rep.: Cum ai ajuns să te decizi să studiezi în domeniu? Te-a încurajat cineva?
D.B.: La final de liceu m-am reîntâlnit cu vara mea, care era stabilită în Anglia, și care m-a tot îndemnat să vin la studii acolo. A venit mai mult în glumă propunerea să studiez fotografia. M-am înscris la cinci facultăți diferite și am fost acceptată și la cea la care voiam să intru, Falmouth University. Inițial n-am crezut că trebuie să fac o facultate în domeniu, dar când mi-a sugerat mama, n-am mai putut să mă gândesc la altceva.

„România pentru mine înseamnă familie și locul de unde am venit”

Rep.: Viața ta, ca fotograf profesionist, a început la Londra?
D.B.: M-am mutat la Londra în primă fază ca să strâng niște bani ca să acopăr ceea ce înseamnă să începi viața de student în Anglia. Pe urmă m-am mutat în sudul Angliei, în Cornwall, unde am studiat trei ani de zile Fashion Photography, după care m-am mutat din nou la Londra. Dar pot să zic că viața a început de fapt la Londra, pentru că a fost mereu ținta mea.

Rep.: Ce te-a atras la Londra?
D.B.: Foarte multe promisiuni pe care le auzi la un moment dat, inconștient, de-aici. Când eram în liceu n-am avut nici un fel de îndrumare realistă despre ce înseamnă viața de muncă, ce înseamnă carierele și domeniile care vor fi de succes. Nu cred că am luat nici o decizie foarte informată, dar am avut pasiune pentru ceea ce am făcut și am observat că la Londra este o deschidere mult mai mare pentru domeniul fotografiei, la un alt nivel, cel puțin la nivelul a ceea ce-ți oferă facultatea. Dar când ajungi la fața locului îți dai seama că nu ți s-au spus foarte multe lucruri și că e altceva să locuiești acolo.

Rep.: După cât timp ai început să te simți ca acasă în Anglia?
D.B.: Cred că nu m-am încadrat niciodată foarte bine într-un mediu educațional. Mereu când eram la liceu așteptam să trec în următorul an, apoi să încep primul an de facultate și tot așa. Acei trei ani petrecuți la facultate m-au învățat multe, dar numai mutarea în Londra m-a făcut să simt oportunitățile și viața adevărată de acolo. Londra poate fi copleșitoare venind dintr-un oraș mic, dar cred că cel mai tare mi-am dat seama de schimbare în momentul în care trebuia să plec din Londra și simțeam că plec de-acasă. Acum, când vreau să mă întorc de undeva, cred că mai mult iau în calcul Anglia și Londra decât România care pentru mine înseamnă familie și locul de unde am venit. Dar eu m-am format în Anglia.

Foto: Daniela Buda

„Tot timpul am avut foarte multe joburi și proiecte în același timp și am lucrat mult, circa 70 de ore pe săptămână

Rep.: Ce-a urmat după mutarea la Londra? Nu ai făcut master, nu?
D.B.: Nu am făcut. Am lucrat ca fotograf principal al unui studio creativ. E un studio care acoperă foarte mult din ce are nevoie un brand ca să se reprezinte, de la logouri, până la campanii. M-am ocupat, de asemenea, și de crearea unei structuri referitoare la cum se lucrează în studioul respectiv pe partea de fotografie și tehnicile de editare. Munca presupunea și fotografie de produs și editoriale pentru branduri foarte renumite de bijuterii sau de haine. Pe lângă toate astea, aveam și proiectele mele personale. A fost primul job în domeniu, dar făceam și freelancing, unde eram contactată de persoane cunoscute, în special pentru nunți și botezuri. Am vrut astfel să fiu conectată cu cât mai mulți oameni. Tot timpul am avut foarte multe joburi și proiecte în același timp și am lucrat mult, circa 70 de ore pe săptămână, la fel ca acum.

Rep.: În ce măsură te-a ajutat facultatea să pătrunzi pe piața de fotografie britanică?
D.B.: Depinde 100% de tine. Ca să pleci din România ca prima generație care a simțit triplările taxelor de școlarizare și să plătești 9000 lire pentru șapte luni de facultate (fiindcă ai cinci luni libere), depinde în totalitate de ce vrei să faci tu. Când am ajuns am avut așteptări foarte mari, credeam că va fi o instrucție ca în inginerie sau medicină, dar ce ne-au spus profesorii, din start, a fost că ei ne dau suficient timp liber pentru ca noi să ne formăm stilul, să descoperim cine suntem și unde vrem să mergem. Aveam proiecte, foarte multe workshop-uri tehnice și inspiraționale, aveam întâlniri one-to-one cu profesorii și timp în care să punem în aplicare cele învățate. Diversitatea și calitatea aparaturii era incredibilă, și puteam împrumuta echipament, astfel că în vacanțe veneam în România și îmi făceam proiectele aici. De asemenea, noi am lucrat mult în echipă, cu cei de la modă, de la textile și cu cei de la film.

 

Rep.: Am observat că fotografiezi mult dansatoare și te atrage zona teatrului. Ce alte interese mai ai în zona foto?
D.B.: Îmi place foarte mult să lucrez cu performers, cu artiști. Pe primul loc sunt dansatorii. Încerc să combin estetica modei cu estetica dansului. Îmi place foarte tare expresivitatea din dans, mișcările, îmi place dinamica creată. Am lucrat mai mult cu dansatori în postură de modele ca să realizez sesiuni foto de modă, fiindcă felul lor de a poza a îmbunătățit calitatea fotografiilor din punct de vedere estetic și expresiv. Dar îmi place să lucrez și cu cântăreți, cu actori sau cu oameni obișnuiți.

„Eram atât de determinată, încât am obținut locul de muncă înainte să merg la interviu”

Rep.: Când ai început să lucrezi pe vase de croazieră și cum s-a întâmplat asta?
D.B.: Am început în 15 februarie 2017. În timp ce eu mă zbăteam să-mi găsesc locul la Londra și să pătrund în industrie, o colegă de-a mea călătorea întruna. După aceea mi-am dat seama că ea nu călătorea pur și simplu, ci că lucra ca fotograf pe un vas de croazieră. A fost un domeniu pe care nu îl conștientizasem. Am vorbit atunci vreo două ore cu colega mea despre ce presupune activitatea ei și m-a convins să aplic pe loc pentru un post similar, ceea ce am și făcut. O vreme nu am primit nici un semn, dar am fost apoi contactată și chemată la un interviu. În momentul în care m-am dus la interviu știam că o să am postul, fiindcă eram atât de determinată, încât am obținut locul de muncă înainte să merg la interviu.

Rep.: Câți sunteți în echipă?
D.B.: Suntem 10 cu totul pe flagship, nava cea mai mare și mai reprezentativă a liniei de croazieră respective. Compania mea lucrează cu două linii de croazieră, iar noi suntem cea mai mare echipă. Numărul echipelor variază în funcție de cât de mare e nava. Noi facem poze tot timpul fiindcă e foarte mare cererea și, prin urmare, cantitatea rezultată. Trebuie să te miști foarte repede. Practic, lucrăm într-un regim hotelier de lux, unde pasagerii vin și pleacă, iar noi, în interiorul navei, oferim divertismentul pentru ca ei să se bucure de vacanță. Noi facem poze în restaurante, iar toate fotografiile au un alt efect și sunt altfel structurate. Facem poze când pasagerii părăsesc vasul, în timp ce plecăm dintr-un port, dar cele mai productive seri sunt cele formal. Vasul se împarte în două ținute: formal sau informal. Cele formal încep la ora 18.00, pentru ca pasagerii să păstreze ținuta elegantă a vaporului. Atunci toată lumea se îmbracă de gală, doamnele cu rochii foarte elegante, iar domnii în frac, moment în care noi facem și pozele în restaurant, dar avem cinci set-up-uri diferite. Vasul pe care lucrez are 3300 de pasageri, deci targeturile noastre sunt foarte mari. Numărul de ore nu e constant, variază în funcție de numărul de porturi în care oprim. Cu cât mai multe porturi avem, cu atât mai mult e timpul nostru liber, dar e ceva ce nu putem influența. Vasul e construit ca să traverseze oceane, ceea ce și face timp de 8 luni pe an. Astfel, pleacă din Southampton, urmează cinci zile pe ocean, ajunge la New York și pornește înapoi. O croazieră poate dura între 2 zile și 4 luni, în cadrul cărora avem alte croaziere săptămânale, în care trebuie să ne atingem targeturile.

 

Rep.: Din ceea ce-mi povestești, programul foarte încărcat și staționările scurte nu îți oferă prea multe momente în care să te bucuri de călătorii și să vizitezi pe îndelete locuri noi.
D.B.: Nu e chiar așa. Într-adevăr, într-un port stăm cel mai mult două zile. În mod normal ajungem la 7 dimineața și plecăm între 5 și 10 seara. Ajungi să călătorești foarte mult, să mergi în excursii cu pasagerii, îți faci o idee despre ce înseamnă porturile. Într-unul dintre contracte, deși am avut ruta repetitivă Anglia – New York, am reușit să văd New York-ul, mai multe porturi din Canada, să mă reîntorc în insulele din Portugalia unde am mai fost, am ajuns în Cape Town, în multe porturi din Australia și Noua Zeelandă, pe insule de lângă Mauritius, în Singapore și Hong Kong. Nu aș schimba lunile în care am fost plecată și rapiditatea cu care am văzut lucrurile acelea ca să merg într-o vacanță de o săptămână într-un loc unde, cel mult, văd orașele din împrejurimi. Mie mi se potrivește acest stil și consider că am câștigat foarte mult că am văzut locurile acestea, chiar dacă au fost la o viteză mai rapidă.

Fotografii pentru o viață

Rep.: Care e planul tău de viitor în ceea ce privește acest job și celelalte activități pe care vrei să le desfășori?
D.B.: Am reușit să avansez destul de bine, mi-am alocat timp ca să mă familiarizez cu tot ce înseamnă acest tip de muncă și am reușit să devin manager și să am propria mea echipă. Am să mai rămân, îmi place foarte mult să muncesc pe mare și m-am obișnuit cu acest stil de viață. Media de vârstă a celor cu care lucrez e peste 60 ani, destul de rar vin tineri, dar mi se pare că aici am învățat o parte destul de umană a jobului meu. Dacă înainte îmi alegeam modele și făceam conceptele mele, acum lucrez cu oameni care n-au nici o dorință să fie în fața camerei, iar tu trebuie să afli și să scoți în evidență povestea lor, să îi faci să râdă și să fii foarte uman cu ei, ceea ce mi-a îmbunătăți abilitățile de a comunica cu cel din fața mea. Pot fi oameni cu dizabilități sau foarte în vârstă sau de toate dimensiunile și atunci trebuie să le creezi amintiri pe care ei să le aibă toată viața. E o valoare foarte mare în munca aceasta, fapt pentru care am ajuns la concluzia că e domeniul foto cel mai de succes din lume dacă analizăm câte case din toată lumea am umplut noi cu poze, având în vedere cantitatea mare de oameni care trece pe vas.

Rep.: În ce variantă oferiți fotografiile?
D.B.: Avem diferite dimensiuni, cea standard pentru un print e 8/1 inch, pe care pasagerii o pot obține pe un disc sau în versiune imprimată.

Rep.: Care e cea mai mare provocare pe care o presupune un astfel de loc de muncă?
D.B.: Ca să lucrezi în domeniul fotografiei și pe vas nu trebuie să te raportezi la locurile de muncă cu care suntem obișnuiți, adică la structura rigidă a unui job de la 9 la 5. E un stil de viață complet diferit.

A consemnat Andrei VORNICU

 

Pentru mai multe imagini și informații despre activitatea Danielei Buda, accesați pagina ei personală web:

http://www.danielabuda.com/

Share

1 comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere! Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Regurile de preluare a articolelor

Acest articol este proprietatea Cotidianului Zi de Zi și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

De asemenea, verificati

Liberalii din Mureş, start la strângeri de semnături pentru Klaus Iohannis

Preşedintele PNL Mureş, senatorul Cristian Chirteş, a anunţat vineri, 16 august, că liberalii mureşeni şi-au …

Share
Share