Vasile Pușcaș – „Iuliu Maniu văzut de românii americani”

Cartea „Iuliu Maniu vãzut de românii americani” a istoricului Vasile Puscas este alcãtuitã din diferite texte si documente initiate de marele lider ardelean ori de personalitãti care l-au cunoscut si vine sã umple un gol în cunostintele si cultura politicã româneascã actualã.
Iuliu Maniu a fost un mare patriot, un om politic de talie internationalã, si probabil cel mai important reprezentant al democratiei din România. Parcurgând textele din carte îmi dau seama însã cã Maniu a fost un idealist si cã în contextul istoric în care a trãit nu îsi putea aplica ideile si convingerile. El a visat ca un înger; a trãit ca un om; si a murit ca un martir, dar rãmâne pentru noi toti un exemplu de nationalism moderat si de integritate moralã. Cartea profesorului Puscas este foarte bine-venitã deoarece regimul comunist a fãcut tot posibilul sã distrugã memoria marelui om politic ardelean iar cei care conduc tara de trei decenii nu par sã aibã capacitatea sã înteleagã ce înseamnã a fi om de stat.
Am parcurs filele cãrtii cu douã sentimente contradictorii: De ce au esuat ideile politice ale lui Maniu? Putea sã fie oare si altfel..? Si, ce înseamnã în final democratia? Este ea aplicabilã ori rãmâne doar un ideal la care aspirãm? Nu am gãsit rãspunsuri, dar frãmântãrile prin care am trecut mi-au îmbogãtit viata, desi mi-au lãsat un gust amar. La ce bun zbuciumul nostru dacã nu putem schimba nimic? Si totusi, acest zbucium oferã sens si semnificatie vietii!
Iuliu Maniu a pornit în viatã ca un om simplu si a urcat toate treptele devenirii intelectuale si politice, dar nu a uitat nici odatã originea familiei sale. El a luptat toatã viata pentru drepturile si demnitatea românilor ardeleni batjocoriti si persecutati de nobilimea maghiarã. A militat neîncetat pentru emanciparea lor, pentru autonomie, si în final pentru o Românie mare si suveranã. În acest scop, încã de tânãr Maniu a jurat cã va lupta, chiar cu pretul vietii, pentru „libertatea si unirea poporului român.” (p. 97) Si avea motive sã lupte.
Sabin Manuila, un alt lider ardelean si colaborator al lui Maniu, scria: „Românii din Transilvania au trãit peste patru secole în cea mai neomenoasã subjugare religioasã, politica, socialã si politica cunoscutã în istoria Europei (p. 133) Conditiile de existentã ale poporului românesc din Transilvania au fost, pânã la unire, fãrã îndoialã tragice: Romanii au fost scosi prin silnicie în afara legii si tinuti în afarã istoriei…”(p. 143)
Maniu îsi începe viata politicã în 1906 în parlamentul de la Budapesta unde sustine neînfricat cauza româneascã. Ungurii din parlament îl amenintã si insultã continuu numindu-l “bandit murdar.” (p.98) Si ca sã scape de el, când a început primul rãzboi mondial, l-au mobilizat si în derâdere i-au dat gradul de soldat desi avea 42 de ani si avea studii de ofiter. Cu toate acestea, Maniu si-a fãcut datoria cu demnitate pe frontal Italian si spre încheierea ostilitãtilor a fost avansat de Austrieci la gradul de sublocotenent. La sfârsitul rãzboiului, când imperiul era în destrãmare, Maniu a organizat o armatã de 70 de mii de soldati, majoritatea romani, si împreunã cu ei a mentinut ordinea publicã la Viena.
Ulterior, când a luat conducerea Transilvaniei, în pofida fostelor persecutii unguresti, Maniu le-a acordat tuturor nationalitãtilor drepturi egale. Apoi, asa cum îl evoca Romul Boilã, un alt mare ardelean, Maniu a sprijinit trupele române care aveau sã treacã Tisa în urmãrirea „bandelor comuniste secuesti” si aveau sã ocupe Budapesta. (p. 101) Este demn de amintit cã dupã rãzboi, când România Mare a fãcut reforma agrara, secuii si ungurii din Ardeal au fost improprietãti în mod egal cu românii. Si care a fost recunostinta lor..?
Din cartea profesorului Puscas se desprind clar marile idealuri umaniste ale lui Iuliu Maniu. El a afirmat, de exemplu: „Democratia face posibil ca fiecare om sã-si poatã dezvolta însusirile pe care i le-a dat Dumnezeu.” (p. 145) De altfel, când i s-a încredintat guvernarea României, obiectivele sale au fost: democratie sincerã, constitutionalism, nationalism tolerant, si moralã crestinã. Aceste deziderate urmãreau „sã salvgardeze interesele permanente ale tãrii.” Ghidatã de un astfel de spirit, în anii interbelici România îsi continuã procesul de emancipare, dar regale Carol s-a opus noului curs democratic si treptat a instaurat dictatura personalã.
În perioada fierbinte premergãtoare celui de al doilea rãzboi mondial, Maniu si-a manifestat patriotismul în modul cel mai intransigent. Iatã declaratia sa în Consiliul de Coroanã din 30 August 1940 fatã de dictatul de la Viena. „Nu putem permite sã ni se rãpeascã nici cea mai micã parte din Transilvania… Protestez în contra încercãrii de a se hotãrî… soarta Ardealului fãrã a fi întrebat poporul român din Ardeal… Sã nu se accepte hotãrârea adusã la Viena… Sã o respingem cu toatã hotãrârea si cu orice risc…” Si în continuare: „Se repetã cu Transilvania ceace s-a întâmplat cu Basarabia si Bucovina. A fost o mare gresealã care a pricinuit o demoralizare a opiniei publice, o descurajare a armatei, si o imensã pierdere în ce priveste avutia materialã si mândria sufleteascã a poporului român…” „Mai bine o înfrângere în lupte, decât o retragere rusinoasã, decât pierderea unei provincii fãrã o loviturã de tun…” „Cei vinovati pentru dureroasã pierdere a Basarabiei si Bucovinei trebuie chemati la rãspundere cu atât mai mult, cã nenorocirea pe care o suferim acum cu Transilvania si demoralizarea în care a cãzut poporul român se atribuie catastrofei de atunci, care ne-a adus pierderi si prejudicii ireparabile.” (pp. 283- 284)
Dupã acea pierdere dureroasã, la începutul anului 1941, Maniu a adresat tãrii urmãtoarea încurajare: „Urez poporului român sã-i fie sufletul stãpânit în anul care vine de un adevãrat fanatism national, capabil sã înfãptuiascã cel mai mare bun pãmântesc: unitatea nationalã.” (p. 285)
În timpul rãzboiului Maniu s-a opus Axei condusã de Germania si a militat pentru apropierea tãrii de puterile aliate, cu care a mentinut o legãturã continuã. Germanii au aflat de acele legãturi si i-au cerut lui Antonescu sã-l aresteze, ceace generalul a respins categoric. Altfel, Maniu si-a pus toate sperantele în America si Anglia, dar evenimentele au demonstrat cã sperantele sale au fost nefondate. Cinismul politic a prevalat. Apoi, dupã nefastul act de la 23 august 1944, când si-a dat seama de consecintele actului, Maniu a luat imediat atitudine împotriva comunizãrii tãrii desi era constient cã se expune unor primejdii letale. Într-o conferintã tinutã în iunie 1945 si adresatã tineretului tãrãnist Maniu a afirmat fãrã echivoc: „Natiunea Românã a avut mai multe tinte de atins, prima a fost unitatea nationalã. Odatã unitatea nationalã atinsã, multi credeau cã putem dormi pe laurii victoriei. Vai însã de natiunea care nu are noi si noi idealuri de realizat. Natiunile urmeazã marea lege a naturii: sau urmãresc un ideal si progreseazã, sau n-au nici o tintã si sunt supuse disolutiunii si disparitiei.” (p. 122) Si mã întreb retoric: Ce tintã are România azi?
Continuându-si lupta „Maniu a socotit cã singura nãdejde a tãrii este apelul la constiinta universalã si interventiile pe lângã puterile occidentale…” (p. 174) În acest sens, el a redactat si trimis plângeri si memorii aliatilor, dar tranzactia fusese fãcutã definitiv la Yalta…
Si în parantezã. Dupã 30 de eram si eu refugiat si mã aflam la Washington unde locuia Constantin Visoianu, unul din liderii tãrãnisti trimisi de Maniu în occident sã intervinã pe lângã autoritãtile Americane. Bãtrânul Visoianu care mã îndemnase sã mã angajez la „Vocea Americii” îmi spunea cu tristete ca la începutul activitãtii sale în exil fusese foarte bine primit si încurajat de înalti functionari ai Departamentului de Stat. În ultimii ani însã îl mai primeau, si doar de forma si evident plictisiti, doar unii mici functionari. În cine sã mai ai încredere?
Si doresc sã inserez aici o experientã personalã. Înainte de 1989 eram încurajat la Vocea Americii sã sustin cauza Basarabiei românesti si în acest scop fãceam lobby pe lângã marile institutii federale din Washington. Treptat însã, dupã 1989, am început sã fiu întrebat de ce mã preocupa pe mine republica Moldova, chipurile o altã tarã…? Ce se schimbase între timp?
Revenind la Iuliu Maniu, îngrijorat de ce se întâmplã sub guvernul comunist condus de Groza, în decembrie 1946 a lansat urmãtorul manifest: „Þara noastrã e bântuitã azi de cea mai neagrã urgie care s-a abãtut vreodatã asupra ei…. Teroarea, minciunã, falsul, încearcã sã culce la pãmânt orice licãrire de libertate, orice îndemn spre mai bine.” (p. 289) …Si curajosul om politic afirma rãspicat: „Acuz acest guvern al teroarei instalat la 6 marie 1945 de a fi cãlcat în picioare legile tãrii si libertãtile neamului… A provocat umilirea oamenilor, haos economic în toatã tara si înfometarea maselor populare.” (p. 290)
Închei cu o evocare si un îndemn transmise nouã de Iuliu Maniu: „Ne închinãm memoriei celor cãzuti eroic pentru apãrarea drepturilor sfinte ale neamului… Partidul National Þãrãnesc se închina în fata avântului spre libertate, a virtutilor cetãtenesti, si a spiritului vostru de sacrificiu, si va cheamã la luptã neînfricosatã pânã la victoria finalã.” (p.291)
Iuliu Maniu a fost arestat în iulie 1947, a fost condamnat la muncã silnicã pe viatã si a fost ucis în închisoare. Lupta trebuie însã continuatã PÂNÃ LA VICTORIA FINALÃ!

–––––––––––

Prof. Dr. Nicholas DIMA
Tucson, Arizona, USA

(www.observatorul.com)