Teatrul Național și gunoaiele de la tot pasul

Ca mândru proprietar al unor bilete la Teatrul Național din Târgu Mureș la unul din spectacolele din această săptămână, nu am putut să nu fiu puțin îngrijorat de starea curățeniei în jurul clădirii în perioada aceasta tensionată de război al gunoaielor. Se auzeau mai zilele trecute șoapte în vântul rece și cald al acestui anotimp bipolar căruia noi îi spunem iarnă doar pentru că așa ne-am obișnuit de câteva secole, cum că zona este împânzită de deșeuri. La data de 22 februarie, în jurul orei 13 nu știu dacă zvonurile au un fundament real sau nu. Când am fost în inspecție (pentru că acum toți cetățenii trebuie să devină și inspectori de mardale) locul era curat. Puțin cam prea curat. Era aproape (aproape) așa cum ar trebui să fie piața în care se află un monument cultural.

Dar ceea ce la suprafață pare prea bun ca să fie adevărat, la interior poate că e mâncat de carii. Când Baudelaire scria ”Les Fleurs du Mal” și cimenta estetica urâtului, nu cred că asta avea în minte. La fel ca niște pisici care curăță după ele, dar ascund nefăcutul sub covor sau în niște păpuci de firmă, așa se întâmplă și la noi. La o aruncătură de băț de un obiectiv central și important al orașului Târgu-Mureș, Teatrul Național (nu, nu Primăria), în spatele unui zid, tomberoanele sunt doldora de gunoaie. Nu doar că sunt pline vârf, ci structura de rezistență a containerelor a cedat sub presiunea existențială a gunoiului. Bine că e iarnă (probabil) că măcar mai îngheață putoarea și nu o simțim atât de tare. Nu am stat să scormonesc prin pungile negre să văd ce e în fiecare și de unde au fost adunate, dar se prea poate să fie aceleași care au fost adunate din fața Teatrului și lăsate la fezandat puțin mai încolo. Speculăm, desigur. S-ar putea, evident, să mă înșel, în special că în zonă mai sunt câteva restaurante. Dar asta nu scuză faptul că pe lângă o frumusețe, românul trebuie să dosească un morman de putregaiuri, puse bine la păstrare că cine știe când o fi nevoie de ele.

Frustrarea e și mai mare dacă stăm să ne gândim că lucrul acesta nu se întâmplă într-un loc anume, ci chiar într-o zonă ultracentrală. Dacă nu ar exista pandemia și dacă Târgu Mureșul ar fi un oraș demn de vizitat, asta am vrea să arătăm turiștilor care vin să pe acilea? „Uitați, aici este Teatrul Național. E frumos, nu-i așa? Și aici e o ghenă de gunoi. E frumoasă, nu-i așa? Juxtapunerea lasă impresia unui romantism barbar de care doar românul pur poate să dispună…” Bla bla bla. Tot ne învârtim în jurul cozii. Indiferent cât de vechi e gunoiul central sau cât de proaspăt, nu putem să îl lăsăm chiar așa pe unde vrem noi. Centrul și străduțele adiacente ar trebui să sclipească de curățenie. Numai la noi se mai întâmplă una ca asta, dar tot noi sărim apoi și spunem că nu suntem Țară europeană. Păi dacă nu suntem, ce ar fi să începem să fim. Să începem cu asta: să aruncăm gunoiul în așa fel încât să nu mai împută cetățenii și apoi să mergem la teatru, ca să ne mai clătim puțin materia cenușie. Și ca să avem chef să merge la teatru, trebuie să îl aranjăm în așa fel încât să fie plăcut tuturor. Acasă, lângă televizor, nu îndrăznim să avem coșul de gunoi. Televizorul e sfânt. Ei, așa să fie și Orașul ista! Și dacă cineva are gunoiul pe lângă televizor, probabil că i-ar plăcea să îmbrățișeze câteva pungi înfundate de resturi când privește o piesă de teatru. Dar ei sunt atât de puțini încât nu merită băgați în seamă. Noi, restul, vrem niscaiva curățenie, ca să ne cadă bine și nouă micul dram de cultură de pe aceste meleaguri.

Ne vedem la teatru, da?

Alex PĂTRAȘCU