INTERVIU. Regizorul Theodor-Cristian Popescu vrea să „elucideze existenţa“ cu spectacolul „Nelinişte“ de Ivan Vîrîpaev

După ce spectacolul „Villa Dolorosa“ de Rebekka Kricheldorf, pus în scenă la Sala Mare în 2020, a fost nominalizat la Premiul UNITER pentru Cel mai bun spectacol, reputatul regizor Theodor-Cristian Popescu revine la Teatrul Naţional Târgu Mureş – Compania „Liviu Rebreanu“ cu o nouă producţie, de această dată programată la Sala Mică. Piesa „Nelinişte“ de Ivan Vîrîpaev va beneficia de viziunea mereu proaspătă şi neconvenţională cu care Theodor-Cristian Popescu şi-a obişnuit publicul.

Dramaturg complex și implicat în adâncimile sociale și psihologice ale omului contemporan, Ivan Vîrîpaev propune o poveste foarte actuală, în care vom regăsi ecourile știrilor de ultimă oră, dar și pe cele ale unor evenimente istorice mai îndepărtate, pe care trecerea timpului nu a reușit decât să le acutizeze.

Din distribuţia spectacolului fac parte Elena Purea, Alex Stoicescu, Liviu Pancu, Laura Mihalache, Andi Gherghe şi Florin Piersic Jr. (voce).

Scenografia e realizată de Velica Panduru, lighting design-ul e conceput de Cristian Niculescu, sound design-ul îi aparţine lui Andrei Raicu, iar asistentă de scenografie este Sabina Reus.

Theodor-Cristian Popescu ne-a povestit pe scurt despre noua aventură teatrală care va provoca publicul la reflecţie şi introspecţie aşa cum ar trebui să o facă orice spectacol de teatru adevărat.

Reporter: Într-o perioadă în care climatul în România e din ce în ce mai dominat de anxietate, stres şi nemulţumiri, care crezi că va fi reacţia publicului la un titlu precum „Nelinişte“? Nu crezi că ar putea fi contrariat?

Theodor-Cristian Popescu: Nu cred. În primul rând, mie mi se pare un titlu bun. Pe mine m-ar atrage ceva numit „Nelinişte“, fie că ar fi un roman, fie că ar fi un film sau un spectacol de teatru. De fapt, e un spectacol despre adevăr, despre ce ne mişcă în viaţă pe noi ca oameni, dacă putem să ne permitem să ne gândim cu adevărat la lucrurile importante din viaţa noastră sau dacă, de fapt, practicăm un joc social în care lucrurile importante sunt ascunse sub o serie de măşti şi de reguli ale jocului care duc la obţinerea de bani sau de alte recompense materiale, dar în care ne îndepărtăm tot mai mult de esenţa noastră. De fapt, e vorba de un fel de nelinişte care chestionează resorturile existenţei, resorturile vieţii.

Până la urmă, piesa vorbeşte foarte mult şi despre jocuri de aparenţe, inclusiv despre manipulare şi încercarea de a se impune un anumit tip de adevăr care e convenabil într-o anumită situaţie.

Despre adevăr ca dimensiune poetică

Rep.: Crezi că prin acest spectacol ai mai avea libertatea de a expune adevărul dezgolit? Există aşa ceva?

T-C.P.: Pentru mine, asta e motivaţia pentru care fac spectacolul. Cred că prin el pot să mai spun lucruri care sunt greu de spus altfel. După cum vedem, există o serie întreagă de condiţionări în acordarea unor premii. Piesa are ca personaj principal o scriitoare – Ula Richter – care se decide, scriind un roman, să foreze în lucrurile complet incorecte politic, complet dezaprobate de valorile prezentului, mergând pe fir în lucrurile mult mai primitive, mult mai violente din noi. Asta îmi dă şi mie pretextul, ca artist, să investighez dacă mai putem vorbi despre lucruri sau totul e o convenţie. Chiar zilele astea circulau diferite liste cu Premiul Nobel. În piesă, Ula e o scriitoare care ar fi pe lista scurtă a Premiului Nobel pentru Literatură, dar pentru că a scris lucruri neconvenabile anumitor cercuri de interese, a fost scoasă de pe această listă. Toată piesa e un lung interviu care i se ia ei. Or, exact asta citeam zilele astea când priveam lista scurtă a unor case de pariuri literare: se zicea că acest scriitor ar avea şanse pentru că e femeie şi susţine valorile feminismului, acest scriitor ar avea şanse pentru că scrie anticolonialist, acest scriitor ar avea şanse pentru că vine dintr-o zonă în care nu s-au mai primit premii etc. Numai lucruri care n-au nimic de-a face cu investigarea a ceva resimţit ca fiind adevărat despre viaţă, care ar trebui să fie – cu o formulă a lui Milan Kundera care mie mi se pare frumoasă – elucidarea existenţei. Adică, dacă un scriitor se ocupă cu elucidarea existenţei, nu trebuie premiat fiindcă vine din nu ştiu ce zonă sau că are nu ştiu ce orientare sexuală. Dar lucurile astea sunt foarte prezente acum. Sigur, piesa vorbeşte despre mult mai mult decât atât, dar vorbeşte de fapt spărgând această crustă. O dată ce-o dai la o parte, te întrebi: mai avem noi măcar capacitatea sau dorinţa de a ne vedea aşa cum suntem?

Rep.: Din punct de vedere regizoral, care e principala ta miză cu acest text?

T-C.P.: Citirea mea o să investigheze, de fapt, natura poeticului. Miza mea ca artist va fi aici să descopăr în ce măsură arta mai poate încapsula adevăr în dimensiunea ei poetică, nu în dimensiunea ei socio-politico-ideologică. Atunci, lectura pe care o fac acestei piese urmăreşte această întrebare: intrând în zonele poetice, în zonele exprimabile numai printr-o serie de impulsuri greu de explicat, de fapt ne apropiem de adevăr, de ceva ce e în spatele acţiunilor noastre, mult dincolo de convenţiile istorice ale momentului sau e un lucru de care omenirea poate că se îndepărtează acum că se confruntă cu limitele ei, când îşi doreşte o simbioză cu inteligenţa artificială etc. Ne îndepărtăm de aceste condiţionări vechi, tribale, primitive, în care ADN-ul nostru e acelaşi cu 99% din fiinţele de pe planeta asta şi devenim altceva? Sau, de fapt, noi suntem ăia şi ne tot chinuim să fim în contact cu cosmosul aşa cum putem?

Premiera spectacolului va avea loc în 14 noiembrie, de la ora 19.30, la Sala Mică, iar următoarele reprezentaţii vor avea loc în 15 şi 25 noiembrie.

A consemnat Andrei VORNICU

Foto: Cristina GÂNJ