Didactica. Litera „zero”

Într-o sursă bibliografică recentă am întâlnit o precizare referitoare la calitatea de semivocală a sunetului „i” din diftongii care conţin diferite vocale.

În felul acesta completăm criteriul referitor la durata (lungimea) semivocalei în comparaţie cu vocala. De exemplu: iernat, puiculiţă, iute, uită (i – semivocalic).

În diftongii în care nu apare „i” semivocalic vom ţine seama de durata sunetelor ca în exemplele de tipul: nou, vreodată.

În pronunţarea cuvintelor el, eram, sesizăm existenţa lui „i” semivocalic. Ţinând seama de tradiţie (etimologie), cuvintele citate conţin diftongi. Profesorul Sergiu Şerban în lucrarea „Limba română – o gramatică a greşelilor” (Editura Niculescu, 2004) numeşte semivocala „i” – litera zero (se trece astfel de la pronunţare la aspectul scris: el (pronunţat iel).

Sintagma „litera zero” o foloseşte autorul Sergiu Şerban şi în analiza fonetică a cuvintelor fâşi(i)e şi moşi(i)e.

Fâş(i)e – consoană plus vocală plus consoană plus vocală plus litera zero (s-a folosit paranteza) plus vocală. Aceasta este pronunţarea.

Se cere o diferenţiere între între vocala „i” şi diftongul „i(e)”, sau prezenţa vocalelor în hiat. Aceeaşi explicaţie e potrivită şi în ce priveşte cuvântul mo – şi – (i) e.

Asemenea exemple am întâlnit şi în lucrarea semnată de George Beldescu, apărută la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică (1984).

Exemplele amintite de prof. George Beldescu prezintă valorile grafemului „u”: a continua con-ti-nu-(u). La despărţirea în silabe se percepe o prelungire a sunetului (litera zero) în hiat – con-ti-nu-(u) şi a sunetului i în exemplul al – bi – (i) a. Sunetul prelungit nu este marcat în scris.

Eu am folosit parantezele. Profesorul G. Beldescu foloseşte sintagma: apendice sonor: element fonic suplimentar care însoţeşte articulaţia unui sunet, adică ceea ce numeşte Sergiu Şerban după mai bine de două decenii „litera zero” în cuvântul fâşie (fâ – şi – (i) – e). „Cu o fâşie/ Tot n-avem moşie.” (Folclor). Deşi nu apar grafic „u” şi „i”, le percepem în rostire.

O modificare în pronunţarea unui sunet vocalic se produce în situaţia lui o iniţial care devine „u”: oameni (uomeni); oacheş  (uacheş); oaste (uaste). „Oamenii mijlocii erau priviţi fără niciun fel de pasiune, fără ură sau dragoste în spaţiul imaginar al structurii sociale… „ (după Eugen Lovinescu).

E bine să fac o diferenţiere: semivocala u (în scris grafemul o) suportă modificarea în pronunţare, doar în forma de plural (sesizăm diftongul ua), dar la forma de singular sunetul o este vocalic. „Omul trist cade pe gânduri şi s-apropie de foc.” (Vasile Alecsandri – Pasteluri).

Alternanţele fonetice le vom aminti într-o altă tabletă.

Prof. gr. I Cornelia TOŞA