Satul mureşean de dinainte de Europa

Am traversat în anul rămas deja în urmă, judeţul de la un capăt la altul. Am ajuns prin
drumurile noastre în locuri, în care până la noi, nu a mai ajuns picior de jurnalist. Am scris despre oameni şi locuri, despre viaţa lor cu bune şi cu rele.

Ianuarie 2006 a debutat la Abuş, locul în care o echipă de cineaşti francezi a realizat un filmuleţ al căror protagonişti erau chiar oamenii locului. I-au pus să se îmbrace în cele mai ponosite haine pe care le aveau şi i-au înghesuit în cârciuma satului, chipurile, pentru a reda atmosfera satului românesc. Pentru 200.000 de lei vechi, sătenii s-au lăsat păcăliţi de "bunele" intenţii ale europenilor. Mirajul filmului i-a cucerit. "N-am ştiut decât după aceea că filmul nu e ceea ce ar fi trebuit să fie. Cineva a spus mai târziu că era un film de propagandă negativă pentru România. Nu au mai avut ce arăta despre copiii străzii şi ne-au găsit pe noi. Ne pare rău, doar că nu am ştiut de la început despre ce vor să facă", ne-a spus atunci Bartos Geza, omul care pe parcursul zilei respective ne-a fost un bun ghid în descifrarea "cazului Abuş".
Am ajuns apoi în Hărănglab, locul în care preotul locului Vasile Ghira a visat într-o noapte cum pe vârful dealului se înalţă o nouă bisericuţă. A muncit apoi şapte ani pentru a o construi şi, deşi pare cumva incredibil, a ridicat biserica de unul singur. Ajutor fizic a avut doar la turnarea fundaţiilor şi la ridicarea grinzilor. "Interesant pentru acest sat este faptul că cimitirul este tot pe acel deal abrupt şi, pentru a ajunge acolo, fiecare sicriu şi alai trebuie să treacă prin curtea casei parohiale. "Am fost ajutat inclusiv de enoriaşii şi preoţii unitarieni şi reformaţi din sat", ne-a spus preotul Vasile Ghira. Noua bisericuţă din Hărănglab cu Iconostasul deosebit, dar care respectă întocmai tradiţia şi cerinţele ortodoxe, datorită concepţiei cu totul originale este unicat în ţară şi, probabil, dacă informaţiile pe care le-am adunat sunt corecte, unicul în lume. Dar, sigur, preotul Vasile Ghira este unicul preot din ţară care şi-a ridicat singur propria biserică.

Enciclopedica
Am fost şi la Bărboşi, satul în care liniştea este spartă doar de motoarele nebune ale maşinii care duce laptele, celei a poştei… şi atât. Într-un sat cu un asemenea nume, oricât am căutat un bărbos, nu am găsit pentru că în Bărboşi inclusiv părintele satului "se poartă" fără barbă. Este locul în care nu se întâmplă nimic rău niciodată. "Trăim atâta de liniştit că şi moartea vine tot aşa să nu ne sperie. Dormim cu uşile descuiate noaptea fără să ne temem că ne calcă hoţii. Suntem numai noi, de capul nostru, nu ne enervează şi nu ne deranjează nimeni nici ziua, nici noaptea. Nici primar, nici poliţie, nici salvare, nici hoţi", ne-a spus, glumind, Luca Tarfin, un localnic de 82 de ani.
"Cimitirul din grădină" l-am aflat în localitatea Andreneasa. Nu este vorba de nimic macabru, de nici o descoperire şocantă, este pur şi simplu un obicei de înmormântare, practicat în zonele muntoase ale ţării. De câte ori, în drumeţiile noastre am văzut văzut aşa ceva, ne-am întrebat cum poate cineva să locuiască cu "mortul în ogradă". "Frica de morţi o au numai cei săraci cu duhul. Sunt morţii noştri, îngropaţi în bătătura pe care au lucrat-o. Acuma o privesc de jos în sus şi stau cu familia lor. Îi ţinem lângă noi să avem grijă să nu iasă de acolo. Hă, hă, hă…, na da' te-ai spăriet?". Cam asta a fost descrierea obiceiului de înmormântare, pe care ni l-a făcut Matei Lircă, un sătean din Andreneasa, ocupat cu săpatul grădinuţei de lângă casă, în spatele căreia tronau două monumente funerare.
Am trecut şi prin Moişa, satul care după 750 de ani de existenţă se confruntă astăzi cu spectrul dispariţiei. Pentru că la Moişa mai locuiesc doar câţiva bătrâni şi alţi câţiva curajoşi care se încăpăţânează să devină fermieri.
În alt sat, Moşuni, am găsit-o pe Maria Pop, femeia care în tinereţe, înainte de cel de-Al Doilea Război Mondial a fost slujnica englezilor care aveau concesionat câmpul petrolifer de pe valea Prahovei. În Saschiz, în Băgaciu şi în alte sate săseşti din Transilvania am regăsit, supravieţiutoare, frumuseţea caselor şi măreţia bisericilor, care ne mai pot spune povestea acestor oameni şi ale plecării lor prea precipitate spre ţara mamă. Puţinii saşi rămaşi duc tradiţia mai departe. La Voivodeni, singurul loc din judeţ în care portul popular al românilor şi al maghiarilor "s-a asimilat", am aflat tradiţii unice. În vârful muntelui, la Stânceni, am descoperit o bisericuţă a măicuţelor carmelite plecate din Franţa în căutarea unui nou loc de rugăciune. L-au găsit aici.
Dar pe unde nu am umblat în 2006? Albeşti, Cozma, Band, Ceuaşu, Şincai, Sânger, Valea Largă, Suplac, Beu, Hodac, Gurghiu, Chendu, Berghia, Pănet, Breaza, Miheşu de Câmpie, Deaj, locuri unice prin frumuseţea lor şi a oamenilor. Am mai fost la Măgherani, la Daneş, Răstoliţa, Deda şi multe altele, localităţi în care agroturismul a cunoscut în ultimul an o dezvoltare incredibilă. Satul românesc a ajuns datorită unor asemenea locuri să fie cunoscut în lume. Şi oamenii vin tot mai mulţi pentru că au redescoperit un loc magic, în care frumuseţea nealterată a locului şi a tradiţiilor atrage mai mult decât toate cuceririle civilizaţiei moderne.
În anul care a trecut am descoperit o lume a satului în care noul şi vechiul, tradiţia şi tehnologia au reuşit să se armonizeze.
Am redescoperit o vale a Mureşului şi o vale a Gurghiului, aşa cum nu credeam că mai există. Oameni şi locuri. Am aflat în acest an, că într-adevăr, veşnicia s-a născut la sat. Şi că este în puterea noastră, dacă suntem destul de pricepuţi, să facem veşnicia cât mai frumoasă.

Eugenia KISS