Share
Home / Editorial / 1 Decembrie – aceleași serbări, mai fără patină, dar tot cu accente crude

1 Decembrie – aceleași serbări, mai fără patină, dar tot cu accente crude

Nu îmi plac festivitățile de nicio culoare, dar, cum lucrez la ziar, vreau/nu vreau merg la o grămadă. Și am prins și câteva Zile Naționale, în mai multe locuri… și aceeași poveste – tot o serbare de cămin cultural, desfășurată de obicei afară pe o vreme infectă. În orașele ceva mai mari avem și defilare cu jandarmi, soldați, amfibii – ce se găsește. Singurul moment care mi se pare de bun-simț, așa în stilul nostru, sunt depunerile de coroane – chiar au murit niște oameni într-un război stupid și oribil. Ar mai trebui amintiți și cei care au rămas acasă femei, bătrâni, copii – lucru despre care totuși parcă-parcă se mai vorbește pe ici, pe colo.

Anul acesta, am fost „repartizat” la Iernut. În intersecția cu Lupoaica & steagul, erau adunați câțiva polițiști, primarul, copiii implicați în programul artistic, câțiva părinți de ai lor și câțiva oameni implicați și ei în organizarea evenimentului. Mai erau câțiva cetățeni, strânși pe terasa Restaurantului Select (așa scrie pe prelată), s-au uitat peste gard, nu se vedea prea bine că primarul și polițiștii stăteau, peste drum, în linie, chiar în fața lor. Măcar s-a auzit ceva că la final nu le-a mai ars nici de Horă, nici de nimic, că nu s-a simțit nici miros de urme de sarmale, nici măcar de cartofi fierți. Batăr asta-i de bine.

Ce nu o fost de bine și tot nu am înțeles… s-a întâmplat chiar la începutul programului artistic. În față a fost adus un copil de patru ani, s-a spus la microfon că are patru ani și că o să spună o poezie. Era înfofolit și nu cred că ăla era locul în care și-ar fi dorit să fie, vineri dimineață la ora 10.30. Aerul era foarte umed și după ce a așteptat copilul cuminte să se depună coroanele și să mai spună fiecare toate alea, când i-a venit rândul… Era super emoționat și înghețat și s-a uitat urât la Rudy Moca, prezentatorul festivității, și a dat să plece. A venit o doamnă, cred că era mama lui – nu sunt sigur, i-a tăiat calea, l-a luat pe sus (în brațe, frumos) și: înapoi la poezie!

Copilul își mișca fața stânga-dreapta. În dreptul nasului i se vârâse capul microfonului, doamna îi spunea ceva la ureche – îl încuraja, mă gândesc, i-o fi zicând că-i bărbat, ce naiba!, să nu o facă de rușine sau așa ceva. S-a prins și copilul că nu are nicio șansă, era la propriu în aer. Așa că a bălmăjit și a scos câteva sunete care să echivaleze cu lungimea a patru versuri, numai ca să se scape.

Acum, chiar nu vreau nici să acuz, nici să arunc vina pe nimeni, dar atât de mult aș vrea să nu mai văd copii puși să cânte sau să zică poezii din care nu înțeleg nimic aproape în ploaie. Sunt doar niște acte gratuite de cruzime, care, în afară că poate ung un pic de orgoliu prostesc,  nu-și au rostul.

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere! Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Regurile de preluare a articolelor

Acest articol este proprietatea Cotidianului Zi de Zi și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

De asemenea, verificati

Doar la vot sunt ai noștri?

Aceste rânduri care urmează au fost scrise în urma unei experiențe neplăcute în urma unui …

Share
Share