Anul politic 2006: aderare, dezbinare, demascare, înfruntare

Anul politic 2006, un an deosebit de agitat, a stat sub semnul îndeplinirii obiectivului de aderare a României la UE, care nu a temperat însă nici măcar conflictele între partidele de guvernământ şi cele dintre palate. Miza UE a dus la o cenzurare a comportamentului politicienilor, iar, în momentul în care obiectivul a fost atins, scena politică românească a suferit mutaţii semnificative constând în facerea şi desfacere coaliţiilor, alianţelor sau chiar a partidelor.
Climatul dominant al vieţii politice este unul al instabilităţii, al jocurilor de culise şi al loviturilor sub centură.

PNL se scindează, şi Stolojan îşi face partid
Cel mai important fenomen politic al anului este scindarea principalului partid de guvernământ. Avântul liberalilor lui Tăriceanu de a face din aderarea la Uniunea Europeană cartea de vizită cu care să se prezinte electoratului la viitoarele alegeri este domolit de problemele interne pe care partidul le are. Păcatul de a fi refuzat, în ultimul moment, să declanşeze anticipatele îl urmăreşte pe Tăriceanu şi în 2006, în aşa măsură încât, pe lângă veşnicul conflict cu Palatul Cotroceni şi presiunile oficialilor europeni de a elimina steguleţele roşii, premierul trece linia de finiş cu un partid dezbinat. Revenirea fostului consilier prezidenţial Theodor Stolojan pe scena politică duce la fisurarea PNL. Speculând fiecare greşeală a premierului, fostul preşedinte liberal destabilizează partidul, iar singura replică a lui Tăriceanu este excluderea tuturor adversarilor. Theodor Stolojan, Valeriu Stoica, Mona Muscă, Gheorghe Flutur lucrează la proiectul alternativ şi reuşesc să mobilizeze o parte din liberalii nemulţumiţi fie de politica dusă de Tăriceanu, la nivel general, fie de faptul că au pierdut alegerile interne în partid sau alte oportunităţi. Întâmplător sau nu, mişcarea politică Stolojan-Stoica se intensifică după Raportul de ţară al Comisiei Europene şi culminează cu anunţul înfiinţării Partidului Liberal Democrat.
Coaliţia se PURifică de soluţia imorală şi Tăriceanu guvernează minoritar.
Pe parcursul anului, Coaliţia de guvernământ intră într-un blocaj total, iar şedinţele liderilor PNL-PD-PC-UDMR abia dacă se mai ţin, cei patru reunindu-se la aceeaşi masă doar atunci când este nevoie de un acord asupra unor legi extrem de importante. Însă, la votul în Parlament, solidaritatea partidelor din arcul guvernamental nu trece testul şi lucrurile merg foarte greu. Conservatorii îşi urmăresc propria agendă şi stabilesc ca, după raportul de ţară, să ia o decizie privind retragerea din Cabinetul Tăriceanu, dar nu mulţi au luat în serios anunţul lui Dan Voiculescu care a fluturat sperietoarea ieşirii de la guvernare de mai multe ori, folosind-o ca formă de şantaj pentru a obţine funcţii sau sprijin pe anumite iniţiative PC. Voiculescu joacă şi el cartea integrării şi argumentează amânarea unei decizii prin "responsabilitatea" partidului său, care nu vrea să declanşeze o criză politică atâta vreme cât România nu primeşte acceptul UE. Spre finalul lui 2006, după ce aderarea la 1 ianuarie devine o certitudine, PC iese de la guvernare şi speculează din nou momentul, invocând "curajul" de a părăsi borcanul cu miere al puterii, când, de fapt, partidul risca să fie târât într-un mare scandal, odată cu ministrul economiei, Codruţ Şereş, implicat în dosarul energiei. Scăpaţi de "soluţia imoală", liberalii şi democraţi rămân cu un guvern minoritar, sprijiniţi doar de UDMR.

Alianţa rămâne în topul preferinţelor, dar stă să se rupă
Relaţiile dintre PNL şi PD se înrăutăţesc vizibil, anul terminându-se sub spectrul denunţării contractului de către una dintre părţi, mai exact avem de-a face cu tentativa înlocuirii Alianţei PNL-PD cu alianţa PD-PLD. Discuţiile despre contopirea aliaţilor într-o singură formaţiune politică se lovesc de reticenţa liberalilor care văd în fuziune doar planul băsescian al formării unui mare partid prezidenţial, În vreme ce democraţii nu acceptă unificarea decât în termenii doriţi de ei şi îi somează pe parteneri să renunţe la identitatea lor şi la apartenenţa la familia liberalilor europeni. Ratarea unui proiect despre care s-a vorbit extrem de mult încă de la preluarea puterii are ca efect sporirea competiţiei interne între aliaţi. Democraţii profită de capitalul de imagine al lui Băsescu, care continuă să fie identificat ca lider informal al PD şi care are grijă să îi protejeze pentru că atacurile la adresa guvernului nu sunt deloc imparţiale, preşedintele lovind cu predilecţie în Tăriceanu şi miniştrii liberali. Aşadar, atunci când în se pun în discuţie meritele aderării la UE, democraţii ies la înaintare. Când vine vorba să încaseze bilele negre ale guvernării, democraţii fac pasul înapoi şi se comportă ca şi cum ar fi în opoziţie, lăsându-l pe Tăriceanu şi ai lui să tragă ponoasele. în aceste condiţii şi ţinând cont şi de faptul că PNL trebuie să facă faţă şi atacurilor dinspre Cotroceni şi din interiorul propriului partid, PD reuşeşte să inverseze raportul de forţe din interiorul Alianţei în favoarea sa. Aşa cum se întâmplă în politică, ei uită că PNL le-a făcut o mare concesie atunci când au semnat protocolul Alianţei şi când, practic, PD nu reprezenta o forţă electorală, în vreme ce PNL era în creştere. Deşi raportul de forţe s-a inversat în interiorul construcţiei politice, împreună, liberalii şi democraţii continuă să conducă în topul preferinţelor electoratului. Numeroasele tentative de împăcare între PNL şi PD, fie la un şpriţ, fie la masa tratativelor euşează şi se vorbeşte tot mai mult despre trădare, fiecare acuzându-se reciproc că încalcă protocolul sau că negociază cu PSD. Apariţia lui Stolojan schimbă datele problemei, iar PNL sfârşeşte prin a începe să fie substituit în cadrul Alianţei de către PLD, cei reuniţi în jurul fostului preşedinte liberal revendicându-se ca adevăraţii făuritori ai Alianţei, din zona liberală. (NewsIn)