Te iubesc, tu, dragule!

Întinzi mâna și dai la o parte draperia îndemnându-mă să te privesc, stai cuminte înaintea mea și te privesc și simțurile mi se descătușează una după alta. Atâta bogăție și frumusețe, linii subțiri cu giuvaeruri încolăcite după gât, coboară înspre umăr, se îndoaie, se îndreaptă, devin lunecătoare ori țepene prin toate tipurile de relief, toate tipurile de sol, ieșire la Marea Neagră și-atâția munți…. Ai un contrast puternic  între kitsch și senzațional,  între oameni de valoare ce declanșează confruntări pasionale în talk-show-uri la TV, pe străzi sau rețele de socializare, un grup de cocalari și pițipoance, și-o clasă politică de șpăgari care pun și scot de pe ordinea de zi ședințele, odată cu ciorapii, și-i doare undeva, loc al cărui nume îmi scapă pe moment…

Bătrânii tăi au obosit deja, îi vezi la biserici îngenuncheați, rememorând amintirile unor lupte de-o viață în timp ce rostesc o rugă către copiii lor plecați peste hotare. Între timp, în cuibul tău ai clocit alți pui demni de respect, care au spart găoacea și au început să piuie, să crească, să învețe ca și premiați la olimpiadele școlare internaționale, pentru burse de studii și burse de performanță, cifre rămase înscrise doar pe hârtie de către consilii locale, bani promiși, vorbe-n vânt, și-alte și-alte găinării, și vor pleca și ei, ai să vezi! vor pleca ai tăi copii.

Mă blochez în izbitorul contrast al frumuseții din unica Deltă de pe continent pe care o porți în pântec, izvoare termale sau minerale, zone sălbatice şi aglomeraţii urbane, și a durerii să văd cum legislația ta bâjbâie printre rânduri, băncile de ţesuturi, esenţiale în tragedii precum cea de la Clubul Colectiv, lipsesc, chiar dacă legislaţia europeană ne obligă să avem cel puţin patru, motiv pentru care mulți părinți i-ai transformat peste noapte în clopotari, țârcovnici și gropari al parohiei.

Am crescut crezând că dacă iubești și ești iubit primești atenție, afecțiune și ești hrănit. Îmi fac drum prin tine, zâmbind nesigur, mă împiedic, cad și mă ridic și o iau de la început, ca atunci când pierzi cadența într-un marș și doar numai făcând un pas cu același picior mai poți  intra în ritm, pentru că nu vreau să renunț. Mă domină un fanatic simț al dăruirii, vreau să cer, să-ți cer, să mi te cer, să mă lași să te iubesc, tu frumoaso, care ești! România mea!