Poveştile străzii. Doi călugări ciudaţi umblă după bani

Astăzi, pe la două după-amiază, ieșeam cu mașina din Toplița, către Reghin. La marginea drumului, prin zona stației de microbuze, doi călugări zdrahoni fac, în ultima clipă, semnul autostopiștilor. Frânez brusc enervând pietrele și praful. Și pe un șofer din spate care mă claxonează violent. Adun repede borseta, tableta, de pe scaunul din față, și le arunc pe bancheta din spate. Țigările, bricheta și mobilul le mut în buzunarul portierei.
– La Reghin?
– Da, la Reghin, urcați.
După o pauză de acomodare, în care reglez climatronicul, îi întreb:
– De unde veniți?
– De la Neamț.
Adaugă o localitate cu nume necunoscut, greu memorabil.
– Pe unde vine asta?
– De la Durău, patru ceasuri de mers pe jos. Spre Toaca. În Ceahlău.
Conduc atent, ocolesc o căruță cu un stog de fân și un căruțaș moțăind în vârful țuguiului.
– Și cum e viața muntenilor pe la dumneavoastră? Se descurcă?
– Mai greu, dar se descurcă.
Răspunde mai ales cel din spate. Probabil tăcerea celui de lângă mine mă face atent. Râd în gând de o suspiciune tenebroasă. Dacă ăștia au mitraliere sub sutane? Îl întreb pe cel de lângă mine, întorcând privirea în răstimpuri către el:
– Și din ce trăiți acolo, la mănăstire?
– Din ce dă Dumnezeu.
– Adică aveți grădină, creșteți animale?
– Nuu! se miră el… Ne dau oamenii…
– Aha….
Începe să caute pe ecranul unui mobil. Abandonez. Dar scormonesc după ceva mai general, mai teologic.
– E bine să fii recunoscut ca trimis, ca purtător de credință. Ești apărat la drum… Sunt convins că, dacă nu vă luam eu, vă lua altul din urma mea. Mie, dintre credincioși, cel mai mult îmi place Iov. Uneori mă regăsesc în el. Ați citit Cartea lui Iov?
După felul cum tace, concentrat asupra telefonului, realizez că nu, n-a citit.
Cel din spate îmi descrie chinurile lui Iov, deznădejdea, boala. Îmi povestește ceva paralel, cu un naufragiat pe un țărm pustiu, care supraviețuiește acolo ani, sperând că va fi salvat și, într-o noapte, un trăsnet îi lovește coliba, care arde până la temelii. Dar tocmai acea nenorocire îl salvează, pentru că flăcările sunt văzute din larg de un navigator care știa de țărmul acela pustiu și de un naufragiu vechi acolo.
Între timp, ne apropiem de Reghin și cel din față mă întreabă dacă am minute pe mobil… Desigur, am răspuns. Formez numărul de vreo trei ori, nimeni, soneria zbârnâie în golul boxelor – eram pe bluetooth. Se zăresc deja colegiul și viorile lui Gliga. Pauză. Sună telefonul.
– Vrea cineva să vă vorbească! zic precipitat, ca la raport.
– Doamne ajută. Sunt… Părintele… sunt. Am ajuns. Cum facem?
– Din păcate-s ieșit. No… sunt la Mureș și plec mai departe, la Sighișoara, răspunde vocea. Ne-om vedea altă dată…

Pare o eschivă de la întâlnire. Așa fac sponsorii. Se dau loviți.
– Doamne, ajută!
– Doamne, ajută!
Înțeleg situația rapid. Ca să mă edific întreb fără ocol.
– Cine-i domnu?… De la vreun așezământ?
– Nu!…
Tace. Insist.
– E mirean?
– Un patron…
– Ce afaceri face?
– O fabrică de brânză…

Trebuie să deviez. Fac giratoriul de la ”Valea Regilor”, trag pe dreapta, frânez, opresc.
– Vă las aici. Eu o iau pe centură.
– Cât vă datorăm?
– Nimic.
Cei doi se foiesc să coboare. Cel din spate îl bate discret pe umăr pe celălalt… Șoptit la ureche…
– Dă-i domnului o iconiță!…
Mulțumesc, salut, o așez pe bord și demarez.
Pe drum, demonul îndoielii iese abrupt la suprafață… Întind mâna peste tetieră în spate, mă răsucesc, nu văd nimic, mă sperii, în fine reușesc să agăț borseta. Pipăi furibund după tabletă și respir ușurat – sunt toate acolo.
Un miros de haine stătute stăruie în habitaclu.
La Mureş, după ce parchez relaxat, intru la bistroul Teatrului și beau o bere. Mănânc și o pizza mică. Știu exact câți bani am în portofel și de aceea mă opresc la o singură bere. Când dau să plătesc, realizez că am în plus 30 de lei.
Oi fi uitat eu de ei, mi-am zis, ori te pomenești… călugărul…

Cine știe?

Ioan POTOLEA