Normalitatea cea fără de oficialități

La finele săptămânii trecute am participat la câteva evenimente  găzduite de trei dintre frumoasele văi ale județului, Valea Gurghiului (Târgul fetelor), Valea Mureșului (Zilele Comunei Aluniș) și Valea Luțului (Blasifest, Batoș).

Dacă pe Platoul Mocear povestea se cunoaște, reluată și aprofundată în fiecare an odată cu tradiționalul târg, în schimb, la Aluniș și Batoș, nu știu dacă tradiția sare de o sută de ani, în schimb, prezentul pare să fie unul pe cât de frumos pe atât de normal.

Spun normal deoarece, odată ajuns la aceste evenimente, nu tu tam-tam cu tot felul de personaje venite la deschiderea oficială cu deja binecunoscutele discursuri despre mersul pozitiv al națiunii române. Am văzut lumea ca fiind în centru atenției, asistând la programul artistic pregătit de organizatori, care au încercat să ofere tuturor, indiferent de naționalitate, bucuria de a împărtăși celorlalți din frumusețea folclorului propriu. Singurul oficial pe scenă a fost primarul, prezent să ofere ceva diplome celor mai buni elevi la învățătură, în rest, scena a aparținut în totalitate cântecului și dansului popular. Cam asta a fost la Aluniș, la fel și la Batoș, unde mica comunitate evanghelică a marcat Blasifest, o sărbătoare trasă pe linie moartă de comuniști, readusă la viață în anii de după 1990.

Și aici, doar primarul, prezent la fiecare eveniment cultural din comună, în rest niciun oficial, doar cei care au venit cu inima deschisă să serbeze o tradiție specifică locului. În centrul atenției au fost însă alții, nicidecum vreun senator, deputat sau președinte din cine știe ce instituție, ci oamenii simpli, cinstiți de comunitatea în care trăiesc. Cum cere tradiția, Fanfara le-a trecut pragul și le-a cântat de La mulți ani, în frunte fiind „Regele”, cel mai bun elev la învățătură, desemnat să poarte coroana la Blasifest.

S-a demonstrat o dată în plus faptul că în comunitățile mici lumea  știe să-și cinstească nu doar tradițiile, dar și pe cei care și-au pus amprenta asupra vieții comunității, fie el director de școală sau sanitar, cum a fost cazul celor doi sărbătoriți din acest an, Ionel Câmpean și Ioan Câmpean, dar și pe cei care vin din urmă, elevii merituoși, care vor duce povara moștenirii lăsate de vremurile prezente.

Tot vorbim de unitate în acest an al Centenarului, cea izvorâtă de jos, menită să coaguleze o națiune spre un țel comun, cel al dezvoltării. În cazul celor din Aluniș și Batoș s-a văzut unitatea, reliefată în serbările de duminică, 24 iunie, fără vreun oficial de la județ sau de la centru care să repete același text de complezență față de evenimentul la care asistă.

Am văzut la Aluniș și Batoș o cu totul altă Românie, una mult mai frumoasă decât cea pe care o vedem zilnic la televizor, cu două tabere care își revendică dreptatea. Trist să vedem cum ambele tabere vor să-și desemneze propriul Rege, dar uită de România cea frumoasă în care ar trebui să ne regăsim cu toții. Regele se lasă așteptat, împins de la spate de propria tabără, care mai de care mai vocală și mai plină de adevărul absolut.

În schimb, undeva pe Valea Luțului, un alt fel de Rege era plimbat pe cal, merit câștigat prin învățătură, iar, în spatele lui, alaiul cu steaguri, cununi de flori și muzici de fanfară. Acest rege ar putea fain frumos să reprezinte  viitorul nostru, cel care să ne ghideze spre o unitate și o prosperitate de care ne batem joc de ani de zile cu atâția regi, roșii, galbeni, verzi sau albaștri.

Trist este că ne cam batem joc de acest Rege și nu ne îngrijim de viitorul generațiilor tinere, cele ce vor găsi alte meleaguri unde să se simtă propriii stăpâni ai destinului, departe de regatul natal care i-a alungat cu bună știință prin nepăsare, corupție și câte și mai câte…