Didactica. Cuvântul (I)

Comunicarea între oameni a fost întotdeauna o necesitate, omul fiind o fiinţă socială. Aceste mijloace de comunicare au fost diverse în decursul timpului.

Pe pereţii peşterilor locuite de colectivităţi primitive au fost găsite desene, care au fost interpretate de arheologi ca având o funcţie de comunicare. Tot un mijloc de transmitere de mesaje (folosit şi astăzi) sunt gesturile. O mişcare a capului într-un fel sau altul ar corespunde cuvintelor „da” sau „nu”. Desigur că în perioada preistorică, gestica avea foarte multe semnificaţii.

Aceste forme nu erau suficiente pentru complexitatea ideilor, ce trebuiau transmise. Cuvântul devine unitatea de bază pentru a ne exprima gândurile.

Sunt cunoscute diferite etape ale evoluţiei cuvintelor de la onomatopee la lexeme izolate, la combinaţii simple şi apoi din ce în ce mai complicate. Ca model de studiu al evoluţiei limbajului, specialiştii (lingvişti şi medici) urmăresc exprimarea, manifestarea verbală a copiilor de la câteva luni şi până la zece ani. Dacă apar deficienţe în actul vorbirii, se apelează (cu tact şi multă răbdare) la aparate fonetice şi logopedice.

În manualele pentru liceele cu profil umanist, se amintesc şi alte forme de comunicare: Codul Morse, codul semnalelor luminoase (semnul roşu de la semafor = interzis a trece strada; semnul verde = trecere liberă). Un limbaj codificat întâlnim în logica simbolică, dar şi la maşinile electronice de calcul. Se apelează la acest tip de limbaj, deoarece multe (cele mai multe) cuvinte sunt polisemantice.

Lingviştii francezi Lancelot şi Arnault consideră cuvintele ca „straturi manifeste ale limbii”. Semnificaţia acestora este în legătură cu denumirea pe care o dau oamenii obiectelor, fenomenelor, acţiunilor, etc. Fără îndoială că există o relaţie între mecanismul gândirii şi limbaj. Cuvântul trebuie să exprime adevărul: „Ah! Atuncea ţi se pare,/ Că pe cap îţi cade cerul:/ Unde vei găsi cuvântul/ Ce exprimă adevărul?” (Mihai Eminescu).

Tudor Arghezi îşi intitulează primul volum „Cuvinte potrivite” (1927). Pentru poet, cuvântul este atotputernic, stăpân al universului, fiind când „ocară”, când „vioară”, când „bici”, când „izbăvire”.

În Biblie se menţionează „mai întâi a fost cuvântul” şi cuvântul era de la Dumnezeu. Slovele (cu sensul de cuvinte) sunt un har divin. Cuvântul poate însemna cuvântare, discurs, gând, idee exprimată prin zicere, prin vorbe. Generalizând, cuvântul înseamnă comunicare prin creaţia artistică (prin opera literară) care trezesc în sufletul cititorilor emoţii deosebite.

Provenit din limba latină: conventus (adunare) conventum (înţelegere), această unitate de bază a vocabularului intră în multe expresii şi locuţiuni: cuvânt – titlu; într-un cuvânt (pe scurt); în puţine cuvinte (în rezumat); cu alte cuvinte (exprimând acelaşi lucru altfel); cuvânt introductiv (prefaţă la o lucrare); purtător de cuvânt (persoană autorizată să exprime păreri ale forului pe care îl reprezintă); a pune un cuvânt (bun) = a interveni pentru cineva.

În DEX întâlnim şi alte expresii, dar şi locuţiuni care conţin acest lexem: a cere cuvântul, a avea cuvântul, a-şi ţine cuvântul dat, a curma cuiva cuvântul, a fi om de cuvânt, etc.

„Îţi mulţumesc, vrednice al meu tovarăş de arme, zise Sobieski ca deşteptat din somn. Îţi mulţămesc că m-ai oprit de a face o faptă defăimată. Ai cuvânt; oamenii aceştii s-au purtat vitejeşte.” (Costache Negruzzi).

(ai cuvânt = ai dreptate; oamenii aceştii = plăieştii din Cetatea Neamţului).

Prof. gr. I Cornelia TOŞA