Denisa Ciaclan. În fiecare text se poate găsi o lecție de viață

Munca în educaţie înseamnă acumulare de tensiune,  presiune, concentrare, stres, înseamnă responsabilitate pentru o clasă întreagă de elevi dar şi pentru fiecare elev în parte, reponsabilitate în fiecare oră, în fiecare pauză, la fiecare activitate extraşcolară. Profesorul este cel care imprimă un sens şi o finalitate educativă elevului, o sarcină deloc ușoară. Dar pentru a reuși asta, profesorul se perfecţionează şi se formează continuu, învață mereu, indiferent de vârstă, pentru că educaţia permanentă permite o mai bună adaptare la cerinţele elevilor.

Pentru a afla care sunt calitățile unui profesor bun, am ales pentru cititorii noștri să vorbim cu una dintre cele mai îndrăgite profesoare, o prezență plăcută activă pe facebook și în viața de zi cu zi, prof.  Denisa Stăncuța Ciaclan.

Pentru început, dna. profesoară, vă rog să ne spuneți câteva detalii despre dvs.

Mă numesc Denisa Stăncuța Ciaclan, sunt din Târgu Mureș, am absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universității Babeș – Bolyai din Cluj-Napoca. Sunt profesor de Limba și literatura română la Liceul Tehnologic Iernut.

Care a fost motivul pentru care ați vrut să urmați această carieră?

Am crescut la bunicii mei la Lechința de Mureș. Bunica mea era învățătoare, iar bunicul, preot greco-catolic. Eram atentă la poveștile citite de bunicul meu, apoi la poveștile bunicii despre elevii ei. A fost modelul meu în viață bunica. Mai târziu, am fost atentă la felul de a fi al profesorilor mei.

Vă este dor când vă despărțiți de câte o generație de elevi?

Da, îmi este dor , sigur că da. Mă atașez foarte repede de elevii mei, cred că și datorită faptului că nu am copii. Vreme de patru ani, ei sunt, într-un fel, și copiii mei. Îmi place să le predau, să discutăm, ei îmi spun problemele lor, încerc să-i ajut pe cât pot, sufăr când nu învață cum ar trebui și mă bucur când aflu că le-a reușit ceva. Acum, de când cu rețelele de socializare, aflu că unii s-au căsătorit, au copii, mă bucur că sunt fericiți.

Care a fost cea mai frumoasă zi din cariera dvs?

Au fost mai multe zile frumoase, dar o să vă spun acum despre un moment din primii mei ani de învățământ, la Liceul Avram Iancu. Doamna directoare de atunci, este vorba despre doamna Brândușa Scridon, mi-a propus să fac o lecție deschisă la dirigenție. Deși i-am spus că e prima dată în viață când sunt dirigintă și mi-e frică, a zis că trebuie, iar când spunea domnia sa că trebuie, nu dădea nimeni înapoi. Am colaborat bine cu clasa, am avut un subiect generos, era vorba despre Mihai Eminescu, un fel de lecție festivă. Știu că a început lecția pe melodia lui Ion Aldea Teodorovici. Au fost foarte buni copiii, au știut versuri, au vorbit așa de frumos despre Eminescu. La final, aceeași melodie a sunat ca un fel de victorie. Nu am să uit și, de câte ori ascult cântecul, îmi dau lacrimile, gândindu-mă la acea lecție.

Au trecut mai bine de 3 decenii de la revoluția din 89. Cum vedeți această libertate câștigată, profesional și personal?

Ar fi de scris un roman întreg pe această temă. Unii au înțeles prost libertatea. S-a dat liber la plecat în străinătate, unde nu toți se poate spune că au muncit. Unii și-au clădit averi prin mijloace nu tocmai cinstite. Au început să aibă un curaj nebunesc de tipul ”fac ce vreau , că-i democrație”. Suntem încă asemeni animăluțelor scăpate din cușcă, parcă nu ne mai regăsim, numai că ar cam trebui să ne regăsim fiindcă au trecut 30 de ani. Pe plan profesional, acum suntem mult mai puțin uniți decât mi se părea mie că erau profesorii mei atunci (bine eu îi vedeam cu ochi de copil, nu știam bucătăria lor internă), elevii sunt mai îndrăzneți. Mă bucur că lipsesc din predare stereotipurile comuniste, gen Ceaușescu și partidul. Am avut și posibilitatea de a-mi alege al doilea job. Nu a avut legătură cu învățământul. Pe plan personal, într-adevăr, există multe posibilități, de exemplu, poți să călătorești oriunde vrei, să vezi tot felul de spectacole, să cunoști lumea.

Care sunt aspectele plăcute de a fi profesor?

Aspectele plăcute ale meseriei de profesor sunt: cunoașterea unor oameni noi și a mediilor din care provin, a unor concepții de viață noi, discuțiile plăcute cu elevii, pentru că pot face comparație între ce am trăit eu și ce trăiesc ei; mă bucur că predau literatură, fiindcă în fiecare text se poate găsi o lecție de viață.

Ce calități trebuie să aibă un profesor în zilele noastre pentru a face față generației Zuckenberg?  

 În primul rând, profesorul trebuie să fie deschis la nou, să învețe anumite lucruri alături de elev, să participe pe grupulețele elevilor cu sfaturi, consultații. Școala online a făcut posibil acest lucru. Mă cam supără când ei iau rezumatele de pe net, dar eu îi pun să povestească și să extragă ceea ce este important. Într-un final, ei citesc. La o clasă de-a noua, anul acesta, le-am zis să citească sau să vizioneze câteva episoade din Toate pânzele sus. Un elev a întrebat-o pe mama lui ”ce e cu filmul ăla cu barca și cu Izmail”? și maică-sa i-a pus filmul, s-au uitat împreună, apoi a citit și el cartea. Pentru asta, trebuie să fie și părinții un pic receptivi. Mama băiatului o fi citit la viața ei, nu știu, aș vrea să văd cât mai mulți părinți așa de preoupați.

Care a fost cel mai bun sfat care vi s-a dat în viață?

Tata mi-a spus să lupt neîncetat pentru visurile mele. Bine, bunicii mi-au spus să cred în Dumnezeu, dar asta a fost cumva de la sine înțeles.

Ați avut un profesor preferat la școală?

Da, am avut mai mulți. În primul rând, profesorul meu de franceză de la școala generală, domnul Haller Bela. Datorită domnului profesor, am ales a doua specializare franceza. A știut cum să ne ia, noi făcând franceză din clasa a doua. Știu că ne aducea jucării, desene , ne desena figurine și ne spunea cum li se zice în franceză. Mai aducea casetofonul și ne învăța cântece pentru copii. A mai fost doamna de istorie Ranca Paulina, o femeie cultă, rafinată, elegantă, tot în gimnaziu. Nu în ultimul rând, doamna Vasu Ioana care mi-a predat limba română la Liceul Unirea, avea mult umor, mă încuraja mereu. Îmi spunea ”curaj, Stăncuțo!”, așa-mi spun și eu azi, dacă am o problemă. Oameni tare faini!

Ce carte vă place cel mai mult?

Cartea mea preferată a fost Pe aripile vântului de Margaret Mitchell, cu a sa Scarlett O”Hara, femeia puternică de la Tara.

Ce v-ar face, acum, atât de fericită încât să vreți să stea timpul în loc?

Acum, da, sunt nostalgică și aș vrea să mă reîntorc la anii de liceu, să opresc timpul în loc. Aș fi foarte fericită.

Amalia VASILESCU