Casele alegorice de la Festivalul Văii Ghiurghiului, o poartă spre vremurile de altădată

Localitatea Ibănești, aflată în tabloul pitoresc al Văii Ghiurghiului, găzduiește anual, la finalul verii, un festival popular inconfundabil în care orice participant poate experimenta cu adevărat esența tradițiilor românești. Case alegorice, cântec și dans popular, meșteșugari destoinici și bucate alese pe sprânceană întregesc imaginea de ansamblu a ceea ce putem numi „loc cu har și suflet românesc”.

Ibăneștiul este un sat așezat parcă strategic într-o vale frumoasă, înconjurat de păduri dese și străbătut de apele râului Ghiurghiu. Aerul proaspăt și curat de munte te îmbie încă de la intrare în vale, iar ospitalitatea oamenilor te introduce într-o poveste asemeni celor scrise de Ion Creangă. Sus, pe platoul Fâncel, printre copaci și-n iarbă verde are loc anual cunoscutul festival al Văii Ghiurghiului, un eveniment aproape unicat în care orice om își poate regăsi autenticitatea românească și de la care pleacă cu o învățătură valoroasă: să își respecte țara, cultura și tradițiile.

Casele alegorice de pe Valea Ghiurghiului

Printre zeci de tarabe, unde meșteșugarii dibaci își expun și își vând cu mândrie produsele, se regăsesc și casele alegorice construite încă de la prima ediție a festivalului de către locuitorii din Ibănești, Gurghiu, Reghin, Solovăstru și Hodac. Aici una, dincolo alta și tot așa până în capătul văii, acolo unde vizitatorii sunt așteptați de o scenă imensă unde an de an se perindă interpreți populari de seamă și ansambluri de dansuri tradiționale românești.

Fiecare căsuță respectă cu sfințenie modelul vechilor așezăminte din localitățile de origine. Nici nu pășești bine peste pragul casei și te întâmpină mirosul de lemn vechi, plăcinte proaspăt coapte și te învăluie o nostalgie pe care, parcă, nu ai mai simțit-o până acum. O astfel de casă este cea construită și întreținută cu mare grijă de locuitorii din Ghiurghiu. În prispă am fost primiți cu ospitalitate și omenie de doamna Lucia Precup care ne-a povestit, ca o adevărată naratoare, despre însemnătatea fiecărui lucrușor din interior.

„Prima cameră este bucătăria și este mobilată, să spun așa, exact ca pe vremuri. Are o sobă din stijă, cum i se spunea mai demult, de pe care nu lipsea niciodată ceaunul pentru mămăligă și mestecălăul. Alături, pe masă, se servea mâncarea în vasele de lut făcute adesea chiar de bătrânii casei și bineînțeles ștergarul cusut manual de femeile din locuință. Tot aici, în această încăpere, se regăsea și canapeul, adică un pat de o singură persoană unde dormea cea mai în vârstă persoană din familie, căci ea se ocupa și de întreâinerea focului din odaie pe timpul nopții. Perdelele erau de asemenea făcute de mână, ca și cuverturile de pat și fețele de pernă din pene de gâscă. Practic, toată iarna, cât nu era de lucru afară, femeile stăteau și coseau, făceau haine și se pregăteau de primăvară”, ne-a explicat Lucia Precup.

„Dacă ne pierdem valorile și tradițiile românești, ne ducem de râpă cu toții”

„În cea de-a doua cameră, cea din mijloc cum i se mai spunea, era practic locul unde se muncea. Femeile aveau un război de țesut, bărbații își țineau hainele bune, lada de zestre și exista și un pat mai mare unde se odihneau musafirii când rămâneau peste noapte. Tot aici se țineau și icoanele, fiind că strămoșii noștri erau foarte credincioși și puneau preț pe spiritualitate. Și, nu în ultimul rând, tabloul cu pozele alb-negru ale familiei, păstrate din generație în generație cu sfințenie. Iar camera din față era cea mai curată și mai întreținută cameră. Aici se primea preotul în zi de sărbătoare, de aici pleca mirele sau mireasa în ziua nunții sale și se primeau musafirii cu bucate alese și așternuturi noi”, ne-a mai mărturisit localnica.

După spusele ei, toate lucrurile din casa alegorică de la Ghiurghiu au fost adunate de-a lungul timpului de la bătrânii satului și expuse cu grijă drept mărturie a vremurilor trecute.

„Am cules de la fiecare ce s-a putut, în speranța că vom putea recrea fidel o locuință tipic mureșeană a anilor ‘20. Vedeți voi, după revoluție oamenii nu prea mai țineu la lucrurile vechi și tradiționale așa că am reușit destul de repede să facem rost de ceea ce aveam nevoie pentru micul nostru muzeu. Abia pe la începutul anului 2010, aproximativ, oamenii s-au deșteptat și au realizat că trebuie să țină și cu dinții de costumelelor populare și de zestrele vechi de zeci, dacă nu sute de ani, rămase de la străbunici. Dar, chiar și astăzi mai procurăm una alta de la localnici și adăugăm colecției noastre de aici”.

Chiar înainte să plecăm, doamne Lucia Precum ne-a binecuvântat cu o mare învățătură, spunându-ne că „Dacă ne pierdem valorile și tradițiile românești, ne ducem de râpă cu toții, tocmai de aceea trebuie să ținem cu dinții de ceea ce ne-a rămas de la cei ce nu mai sunt printre noi și să valorăm fiecare lucrușor”.

Casa comunei Solovăstru

Cu pași mărunți dar vioi ne-am îndreptat apoi spre o altă căsuță-muzeu, de data aceasta, o copie fidelă a locuințelor din comuna Solovăstru. La fel de frumos am fost întâmpinate și de doamna Florina Fola, o tradiționalistă convinsă care ne-a făcut rapid turul casei.

Asemeni căsuței din Ghiurghiu, cea reprezentată de doamna Florina era alcătuită tot din trei camere, semn că acesta era tiparul „arhitectural”, dacă îl putem numi așa, după care se ghidau mureșenii la acea vreme. Frumoasele camere au fost „îmbrăcate” cu zestrele locuitorilor din comună care au avut bunăvoința să le doneze pentru a transmite mai departe autenticitatea românească. Am aflat de la dumneaei cu bucurie că an de an vin tot mai mulți tineri care se arată interesați de aceste podoabe tradiționale. „Vin, sunt curioși ce e aia, ce face cealaltă și noi ne bucurăm să le explicăm fiecăruia în parte”, spune ea.

Războiul de țesut, vasele din lut, cuverturile cusute cu drag și covata de adormit copiii stau la mare cinste în casa de la Solovăstru și dăruiesc fiecărui vizitator câte o amintire neprețuită.

De la casă la casă ne-am bucurat de noi învățături, de informații prețioase și am rămas cu amintiri venite din alte vremuri, precum nostalgia de care vă spuneam la început. Nu mare ne-a fost mirarea să găsim oameni sufletiști și deschiși în festivalul de la Ibănești care ne-au învățat cea mai de preț lecție: să nu ne pierdem valorile și tradițiile românești și să ținem vie amintirea vremurilor de altădată.

Lorena PINTILE