Tradiție reînviată prin pieptarele cojocarului Gheorghe Pascu de la Breaza

V-ați întâlnit vreodată cu un meșter cojocar? Dacă nu, vă spunem noi că este o experiență liniștitoare și plină de învățături. Am descoperit sâmbătă, 19 august, la Festivalul Văii Ghiurghiului că sufletul românesc dăinuie. Cum? Vă invităm să descoperiți alături de noi.

În mulțimea de meșteșugari prezenți la Festivalul Văii Ghiurghiului de la Ibănești l-am remarcat din prima pe domnul Gheorghe Pascu, un bunic simpatic, îmbrăcat în costum tradițional, stând în prispa căsuței alegorice de la Reghin. Fără să stea prea mult pe gânduri, ne-a poftit înăuntru și ne-a introdus lumea lui parcă ireală.

Aveam să aflăm că de mai bine de 60 de ani, domnul Gheorghe se ocupă de un meșteșugărit care se pierde încetul cu încetul și anume cojocăritul. Povestea sa de viață pare desprinsă din poveștile lui Ion Creangă, iar produsele expuse cu mândrie în „căsuța din povești” nu numai că sunt unicate, dar au și ele firul lor narativ. „Această căsuță aparține de Reghin și în fiecare an noi, meșterii populari din oraș și împrejurimi, ne adunăm pentru a ne expune și promova produsele tradiționale pe care le creăm cu propriile mâini”, a început să ne explice bărbatul.

De îndată ce am trecut de pragul casei am intrat într-o lume arhaică deosebită. Pereții din lemn erau acoperiți de așa numitele „ștergare” vechi de zeci de ani, podeaua scârțâia sub talpă asemeni unui cântec de leagăn, iar cojoacele făcute cu iscusință parcă așteptau cu nerăbdare să fie admirate.

„Tot ceea ce fac e manual. Tot procesul îl fac cu drag de la zero până la rezultatul final. Eu, spre exemplu, am venit cu pieptare tradiționale din zona Reghinului, cu care mă mândresc de peste 20 de ani. Tot ceea ce vedeți aici e făcut de mâna mea de la la gata, cum îi spun eu, adică de la o simplă bucată de material se ajunge la un produs care poate fi îmbrăcat fără probleme”, ne-a relatat domnul Gheorghe așezându-se bătrânește pe un scaun, alături de prispa casei.

Întrebat cât durează procesul de creare, cojocarul din Reghin a răspuns fără să ezite: „durează cam mult. Dacă ar fi să calculez, cam o lună jumătate ar dura. Asta înseamnă, cum ziceam și mai devreme, să ajungă de la o bucată de material până la un cojoc ce poate fi expus fără probleme. Vă dați seama că nu e foarte ușor ceea ce fac și îți trebuie îndemânare și cunoștință ca să ajungi să faci ceva de calitate. Îndemânarea vine pe parcurs, cu fiecare pieptar cusut înveți lucruri noi. Iar calitatea se cunoaște abia după ani buni de lucru, că doar nimeni nu se naște învățat”.

Pasiunea sa pentru această îndeletnicire i-a fost insuflată chiar de tatăl său. În urmă cu mai bine de 65 de ani, Gheorghe Pascu intra sfios în lumea meșteșugarilor. De la un simplu privitor a ajuns să fie unul dintre cei mai cunoscuți maeștri cojocari ai Mureșului, iar în prezent, pieptarele sale sunt căutate de români din întreaga țară.

„Asta o fac din copilărie. Am început încă de mic, de pe vremea când tatăl meu muncea tot ca și pieptărar, sau cojocar, cum vreți să îi spuneți. Eram mic și stăteam pe lângă el să văd ce face, până într-o zi în care mi-a spus că ar fi cazul să învăț și eu meșteșugul ăsta ca să duc mai departe tradiția și renumele de cojocari al familiei. În vremea aia eu stăteam lângă Sighișoara într-o zonă unde erau foarte mulți sași care puneau preț mare pe lucrurile de genul acesta, făcute de mână mă refer. Și a început să mă ia cu el pe la sași. Pe vremea aia nu era voie să coși așa ceva și stăteam și coseam pe ascuns cu bătrânul meu ca să le facem pieptare frumoase tinerilor de pe acolo. Și așa am învățat, de mic, de la dumnealui. După ce m-am căsătorit m-am mutat lângă Reghin, în localitatea Breaza, și am continuat să fac ceea ce m-a învățat tatăl meu”, ne-a mai mărturisit meșteșugarul.

Ani la rând a cusut și a vândut mii de cojoace, iar după ce s-a recăsătorit s-a decis să își și expună lucrările la festivalurile și evenimentele tradiționale din țară. „Am lucrat mult în piele, după ce mi-am deschis atelierul de tăbăcărie și m-am gândit să încep să expun lucrările mele, mai ales că această meserie străveche începe să se piardă. De vreo 14 ani încoace, împreună cu soția mea, ne-am apucat să promovăm vechea tradiție, meșteșugul ăsta vechi”.

De la una la alta am ajuns să îl întrebăm dacă tineretul din ziua de astăzi este atras de îndeletnicirea care, după vorbele sale, dispare. Surprinzător a fost, însă, că răspunsul lui a fost unul pozitiv. „De câțiva ani încoace, chiar am observat că a început să fie tot mai apreciată munca mea. Suntem chemați peste tot să ne expunem produsele, dar avem și o grămadă de comenzi din toată țara, semn că lumii îi place ce lucrez. Am modele din zona Sibiului și Rupea, astea sunt cele mai căutate. Nah, văd încet, încet că revine moda”, ne spune domnul Gheorghe Pascu râzând, „că tinerii încep să se intereseze de tradițiile românești și să aprecieze ceea ce se face din moș-strămoș. Sper să dăinuie meseria asta frumoasă chiar și după ce noi, ăștia mai boșorogi, om dispărea, că e păcat de la Dumnezeu să nu rămână pe lume o tradiție așa frumoasă”.

Prin privirea sa blajină am descoperit o iubire fără măsură față de tot ceea însemană tradiție românească, iar mâinile sale dibace spun povești demne de amintit. Lucrările sale sunt dovada vie că pasiunea și autenticitatea nu au cum să moară, mai ales atunci când dorința de a dăinui răzbește în fața modernismului.

Lorena PINTILIE