Maxim Alin, meșterul care face cojoace ciobănești autentice

Maxim Alin este printre ultimii meşteri care mai fac cojoace ciobăneşti autentice. Cojocăritul este un vechi meșteșug de prelucrare a pieilor animalelor domestice, în special de ovine, iar viitorul acestei meserii este pus sub semnul întrebării şi din cauza numărului tot mai mic de tineri interesaţi să le practice, dar și din cauza faptului că e greu să faci față unei piețe invadate de chinezării. ”Dar o stână fără cojoc, aia nu e stână! ”, ne spune oierul, în timp ce îmbracă mândru un cojoc cu lână miţoasă, lung până în pământ.

Maxim Alexandru Alin s-a născut și trăiește în comuna Sânpetru de Câmpie. Are 52 de ani, a absolvit 10 clase la școala din Sânpetru după care a urmat școala de cojocărie din Râmnicu Vâlcea, înainte de revoluție, pe timpurile vechi și de aur conduse de Ceaușescu, o școală de meseriii care aparținea de UJECOOP.

”Eu am avut un unchi, frate cu tata care a fost cojocar și am avut o dragoste pentru o cojocărie de mic copil. Și mama când m-a făcut, m-a născut acolo în piei, copilul se face cojocar, zicea ea”.

La școala profesională de cojocărie din Râmnicu Vâlcea a învățat mai mult teorie. Și, ce era să facă cu atâtea cunoștințe, fără puțină practică?!

”Ne trimitea câte patru, cinci ore pe secție, erau muncitori calificați care lucrau la mașină, nu prea aveau bai cu noi, ne mai uitam, așa, cum mai lucrează, mai furam și noi câte ceva, pentru că nu ne băga nimeni în seamă, mai mult era teorie. După ce am terminat școala, am căutat să exersez undeva meseria asta ca să pot să mă descurc singur. Și atunci am găsit un cojocar în Timișoara, pe granița cu Iugoslavia, bineînțeles în Banatul nostru, și acolo am lucrat aproximativ 3 ani de zile la un cojocar, era cojocăria care aparținea de fostul CAP, mare, eram bărbați care lucram la prelucrarea pieilor și 4 femei care coseau”, își amintește Maxim Alin. Apoi a făcut stagiul militar și s-a întors în Sânpetru de Câmpie, unde tot muncește că nu știe să facă altceva…

Care e procesul tehnologic în cojocărit?

Pieile provin de la sacrificarea oilor și mieilor, pielea se jupoaie după efectuarea unei singure tăieturi pe burtă. Apoi, se sărează se țin pachet de 3 zile, după care să întind undeva într-un loc aerisit, într-o șură, într-un șopron, se desfac, să usucă. Se lucrează în sezonul de vară când e cald, pentru că toată ziua se stă cu mâinile în apă, în diferite soluții.

”Avem butoaie de lemn în care intră cca. 80 de găleți de apă, cu scurgere jos. Pieile se degresează manual, se scoate grăsimea din ele cu un fel de cuțit în formă de semicerc, după care se sărează, o cană de sare la 10 litri de apă, și în tot butoiul se pun și doi saci de tărâță, deci totul ecologic. Se țin aproximativ 14 zile, de minim două ori pe zi se amestecă, se întorc, se mișcă, după care se întind într-un loc aerisit, se desfac, se usucă. Avem o mașină de albit, cu tambur din fier cu 10 cuțite tot în formă de semicerc, fără colțuri, le curăță foarte frumos, le face albe ca cearșaful”.

Croiala se face după măsura persoanei ce va purta cojocul și se croieşte din patru părţi: faţa, spatele şi două aripi. Trebuie înădite pe mijloc pentru a fi la dimensiunea cerută de client, la lungimea dorită. Se fac cusături mici, pentru ca să nu intre apa de ploaie. La final se adaugă gulerul şi apoi buzunarele, unde îşi ţine ciobanul lanterna, merindea şi alte lucruri necesare. ”Totul e lucrat manual, cusătura unui cojoc durează aproximativ 12 ore. Pentru o bună calitate a pielii și o bună rezistență chiar și atunci când ciobanul se întinde pe pământ înghețat, se folosește un praf chimic numit crom. Aceasta, deja, nu mai e ecologic. Un kilogram de crom la 10 litri de apă. Se dă bine pe partea de piele și se lasă 12 ore, după care se pune la uscat, pentru a obține o bună calitate a pielii. Dacă nu e cromată, pielea devine ca tabla când se udă. Iar așa, ciobanii umblă cu cojoacele pe câmp, ninsori, ploi, se pot pune pe cojoc pe pământ înghețat și nu se îmbolnăvesc”.

Comenzi tot mai puține

Maxim Alin are 300 de oi. Oieritul e o muncă grea și niciodată nu a fost plătită la adevărata ei valoare, lucrul cu animalele nu e ușor, nu e pentru oricine. La stână se mulg oi, se face caș, trebuie să știi să dai cheag, trebuie să te ferești de lupi, de urși, să faci de mâncare. Comenzile pentru cojocărit sunt din ce în ce mai puține. ”Stâna fără cojoc, nu e stână, zic eu. Un cojoc te ține poate ține 20 de ani, dar după aproximativ 5 ani își pierde calitatea, adică nu mai poți dormi pe jos, în zăpadă, cu câte un muşuroi de pământ pe post de pernă. Pentru confecționarea unui cojoc e nevoie de 4 piei de oaie sau de berbec”.

Mai face cineva cojocărie?!

”Nu. Prelucrarea peilor și coaserea lor pentru a face un cojoc de la cap coadă, o mai fac doar eu și un coleg de-al meu din Sibiu”, ne spune Alin. Astăzi, din păcate, nici lâna nu mai reprezintă mare lucru şi cel mai adesea sfârşeşte în sacii oierilor. Și-a pierdut valoarea, au apărut pe piață chinezăriile, dând la o parte lucrurile tradiționale românești. Pe vremuri, femeile o spălau, apoi se torcea, iarna se lucrau ciorapi, flanele, se ducea la fabrică și se făcea postav…acum femeile stau pe facebook.

”Era o vreme când articolele confecționate din piele, în mod manual și aproape unicat erau mândria fiecăruia. Un cojoc, un pieptar sau chiar o boandă erau lucruri firești și normale la începutul de sezon rece. Căciula din blană de miel era un element de distincție și îți oferea o anumită prestanță. Comuna Sânpetru de Câmpie a avut cojocari pricepuți și din fericire, astăzi ne putem lăuda că această meserie încă se mai practică în comună. Maxim Alin, a lui Sănducu de pe Vale este cel care și astăzi ne poate oferi produse de calitate, efectuate manual, produse artizanale și utile în același timp”, a încurajat cu optimism Spiru Șerban Crăciun, primarul comunei Sânpetru de Câmpie.

Astfel, încercăm și noi, modești, să menținem vie lumina trecutului nostru istoric, tradițiile și obiceiurile strămoșești ale locului, dovedind respect și admirație față de ceea ce definește spiritul nostru românesc.