Anca Sfâriac și Fetița cu păr roșu

Poveștile sunt o modalitate eficientă de a ajuta copiii. Spre deosebire de adulți, copiii nu au abilități sofisticate pentru a depăși diversele probleme și situații dificile de care se lovesc, însoțite deseori de sentimente ce pot fi confuze, jignitoare și greu de suportat la un moment dat. Fie că sunt create în scop terapeutic, fie că este vorba de literatura pentru copii, poveștile oferă copiilor o cale de a exprima și înțelege mai bine propriile experiențe emoționale. Deschid acest subiect pentru a o aduce înaintea cititorilor pe Anca Sfâriac, mamă a 5 copii, profesoară de limba și literatura română la Școala Gimnazială Ulieș, pasionată de domeniul psihologiei și al psihoterapiei de mai bine de un deceniu, care a scris Fetița cu păr roșu, o poveste ce cultivă binele din noi. Mai multe detalii aflăm de la autoare.

Anca Sfâriac, să ne spui, te rog, ce este Fetița cu păr roșu?

„Fetița cu părul roșu” este prima mea poveste terapeutică. E publicată în revista TopLitera care reunește toate poveștile scrise într-o tabără de scriere creativă, un proiect mai amplu al Bibliotecii Municipiului Toplița în colaborare cu Ministerul Culturii.

„Fetița” e doar continuarea unui demers și a unor căutări a propriei voci de scriitoare ce au început acum vreo 10 ani cu proze scurte publicate pe diverse bloguri sau pagini online. Spunând acum asta realizez că toate aceste scrieri plus alte poezii care ies răzleț, din vreme în vreme, din mine, se cer scoase în lume, într-o formă palpabilă. Finalul și, totodată, un alt început al acestor căutări sunt specializarea în Psihologie pe care am început-o în acest an, în același timp cu o formare în Psihoterapie Pozitivă.

Ce teme atinge subiectul poveștii?

Temele pe care le atinge povestea sunt diverse. Povestea e, pe rând, despre Bullying și Izolare Socială. Personajul principal, o fetiță de 12 ani, Kate, experimentează conflicte continue cu colegii săi și pare izolată. Aceasta este o problemă obișnuită printre copii și adolescenți și poate avea un impact semnificativ asupra stării lor emoționale.

Apoi, despre Mecanisme de Coping: Mecanismul de coping al lui Kate pentru a face față dificultăților sale este să se retragă la piscină, unde se poate scufunda într-o lume proprie. Această piscină servește ca un spațiu sigur simbolic, o formă de evadare care este folosită frecvent de persoanele care se confruntă cu stres și adversitate.

Pierdere și Doliu. Povestea sugerează pierderea mamei lui Kate, care a avut un impact profund asupra ei. Doliul este un proces emoțional complex, iar conexiunea lui Kate cu piscina ca sursă de confort reflectă dorința ei de a-și revedea mama și sentimentul de pierdere pe care îl poartă.

Imaginație și Fantezie. Trecerea de la realitate la lumea roșie este o expresie vie a minții imaginative și creative a lui Kate. Ca viitor psiholog, recunosc importanța imaginației în dezvoltarea unui copil și rolul său ca mecanism de coping pentru a evada din provocările lumii reale.

Căutarea Validării. Dorința lui Kate de a fi văzută și recunoscută în lumea roșie, precum și experiența similară a lui George, poate fi interpretată ca o reflecție a nevoilor emoționale nesatisfăcute în viața lor reală. Această nevoie de recunoaștere și validare este fundamentală pentru dezvoltarea umană.

Reuniune și Vindecare. Reuniunea cu mama lui Kate si prezența mamei simbolizează vindecarea emoțională și reconcilierea, restabilirea legăturii lor.

Simbolism Metaforic. Povestea folosește simbolism viu, cum ar fi lumea roșie și toate elementele ei, pentru a reprezenta stările emoționale și transformările personajelor. Această utilizare a simbolismului contribuie la profunzimea povestirii și la transmiterea mesajelor psihologice.

De ce o poveste terapeutică?

Recunosc că nu am scris această poveste cu gândul la toate temele pe care le-am enumerat mai sus. Știam doar că vreau să scriu ceva terapeutic, ceva care vindecă și să creez o poveste cât mai complexă. Am fost mirată să aflu apoi, povestind cu un psihoterapeut despre „Fetiță”, că am atins atât de multe teme.

Poveștile terapeutice sunt un domeniu care mă fascinează. Pentru mine, sunt o alternativă sau un mijloc adjuvant atât al părinților, cadrelor didactice, cât și al psihologilor și psihoterapeuților. Prin povești, chiar și ale noastre, cele vechi, românești, transmitem valori, înțelegem și vindecăm povești de viață. Până și uzualele „Capra cu trei iezi”, „Ursul păcălit de vulpe” și alte povești ale copilăriei noastre au partea lor de învățătură. Poveștile terapeutice nu fac decât să dezvolte aceste învățături, mergând pe nișa și tema cerută de nevoile crescânde ale perioadelor copilăriei sau adolescenței. Un adolescent care citește un text adecvat, se va identifica cu personajul și își va lua lecțiile de care are nevoie. O banală poveste de seară se poate transforma într-o adevărată lecție, și pentru părinți, și pentru copii.

Care a fost impulsul determinant în scrierea acestei povești?

În ultima perioadă, am văzut tot mai des în librării cărți cu povești terapeutice, traduse din alte limbi sau scrise de autori români, acestea din urmă mai puține, ce-i drept. Piața acestor tipuri de scrieri e în continuă creștere, direct proporțională cu cererea sau nevoia cititorilor. Undeva, într-un colț, le observ toate și inima mea crește de bucurie că minunile, de fapt, sunt aici, printre noi.