Cine vă poate topi inimile?

Îmi sună telefonul. Mă uit la număr, la nume și ezit. Nu am curaj să răspund. Îl las să sune și apăs doar butonul ca să nu îl mai aud sunând. Îmi spun că voi suna înapoi imediat ce îmi voi face curaj. Dacă nu sun, știu că va reveni de câteva ori. Îmi spun, nu e vina ta, nu poți rezolva toate problemele lumii, de fapt, doar foarte puține.
Îmi las o pauză de câteva minute. Respir adânc, caut numărul în agenda telefonică și sun. La celălalt capăt, o mamă disperată, dar care încă găsește – nu știu de unde, poate tocmai din acea dragoste absolută, nebunească de mamă – resurse de a lupta, de a merge mai departe. Nu, nu mi-a mai răspuns nimeni, vă spun sincer nu știu cu cine să mai vorbesc, vă înțeleg, îngaim la telefon, copleșită de neputință.
Da, e mama lui Denis, copilașul din Sângeorgiu de Mureș ce suferă de un cumul de boli – sindrom Dandy Walker, tetrapareză și epilepsie, cea care mă sună și căreia mie mi-e rușine să îi răspund.
Ce să îi mai zic? Cât de delicată și echilibrată să fiu să îi spun că de la cei de la care așteaptă un răspuns e aproape imposibil să îl obțină?
Le-am scris medicilor pe care îi cunosc și în a căror judecată am încredere, le-am scris cam tuturor jurnaliștilor din București pe care îi știu sau nu îi știu și care pot decide să mediatizeze sau să prezinte cazul unor specialiști. Am scris și eu, iar oameni atinși de compasiune, pe mulți nu i-am întâlnit în viața mea, au răspândit povestea copilului mai departe.
Și totuși. După două săptămâni, rezultatul adunat e un mare zero. Acel medic providențial nu a apărut din nicio pălărie. Mi se transmite așa subtil că multe nu se pot face.
Și totuși. Aș vrea să fiu convinsă că medicii au făcut tot ce e omenește posibil. Aș vrea să știu dacă situația sa a fost expusă unor specialiști în domeniu din lumea asta mare. Aș vrea să cred că nu a contat, în deciziile luate, starea socială a familiei. Aș vrea să nu gândesc că doar goana după rating contează în selectarea unor cazuri dacă sunt prezentate sau nu. Aș vrea să fiu sigură că măcar mi-ați citit mesajele și v-au înduioșat vreun pic. Aș vrea să înțeleg cum poate fi ajutat un copil suferind și familia sa într-o astfel de situație? Aș vrea să aflu ce face statul în asemenea situații în care se spală pe mâini replicând sec: le-am dat 750 de lei pe lună. Aș vrea să întreb dacă ați stat vreodată câteva ore lângă un copil care se chinuie de durere. Și dacă da, multiplicați totul astfel: 7 ani ori 365 de zile ori 24 de ore. Vedeți ce înseamnă să privești suferința și să nu poți să faci nimic, pentru că ridicatul din umeri și sentințele de tipul “nu avem o soluție” nu te prea încălzesc.
Recunosc, sunt depășită și neputincioasă. Recunosc că eu mi-am epuizat variantele de a ajuta. Dar voi care chiar puteți ajuta, de ce nu o faceți?