Axa Moscova – Sovata

De la istericele strigăte disperate “nu ne vindem ţara” au trecut mulţi ani. Atât de mulţi încât s-a ales praful şi de patriotismul exacerbat, dar inutil, iar ceea ce credeam noi că este atât de valoros încât nu are preţ, a devenit o ruină. O ruină pe care am vrea acum să o dăm cât mai scump, pentru că suntem atât de săraci încât nu ne mai permitem nici măcar demnitatea patriotismului de paradă.
În urmă cu 5 ani, când staţiunea Sovata a fost cumpărată de unguri, patrioţii au purtat doliu şi încă mai târăsc şi acum câte o fleandură neagră după ei, urlând, atunci când îi apucă crizele, despre masacrele la care sunt supuşi românii patrioţi. Atât de patrioţi încât asta le ocupă tot timpul. Politicienii care
s-au perindat la putere au vândut aproape totul în favoarea lor, cât să le iasă un ciubuc de o vilă, o maşină şi bani pentru studiile din străinătate ale odraslelor. Întâmplător sau nu, privatizarea Sovata este una de succes şi se şi vede că interesul proprietarilor nu a fost nici acela de a căra Lacul Ursu în pusta Panoniei, nici să pună barieră pentru români la intrarea în staţiune, aşa cum urlă unii tribuni pe la adu-nările de nostalgici. Un hotel de sindicalişti a fost transformat într-un amplasament normal, fără a fi însă nici exorbitant ca lux, nici foarte scump. Normal că de alte aspecte, cum ar fi drumul dezastruos până la Sovata, nu sunt responsabili noii proprietari, ei sunt doar afectaţi de faptul că turiştii, români sau străini, evită staţiunea Sovata doar pentru că nu vor să-şi facă praf maşinile.
Poate că acum, dacă Roman Abramovici a devenit proprietar peste Sovata, vom avea şansa ca măcar acea parte a judeţului să intre în normalitate. Poate că nici
nu-l interesează România sau poate că mai are încă nervi când aude de patria lui Mutu. Probabil că preferă să-şi trateze reumatismele sau doar să-şi alunge oboseala şi stresul prin cu totul alte părţi decât Sovata, dar numai ideea că Abramovici investeşte în Sovata poate ridica nivelul zonei mai mult decât am fi visat vreodată.
Ne-au trebuit 15 ani să realizăm că noi “prin noi înşine” nu putem face mai mult decât să furăm şi să ne furăm căciula, să facem praf tot ce este bun, ca ulterior să avem pretenţia că valoarea noastră este superioară, dar că suntem nişte neînţeleşi.
Dacă ar fi să dăm timpul înapoi, aş spera să nu mai aud acea expresie penibilă că nu ne vindem ţara.
Dar, din păcate, timpul nu poate fi dat înapoi şi tot ceea ce ar fi putut fi vândut a fost distrus.

de Cora MUNTEAN