Breslaşii secolului XXI

Într-o monografie a oraşului Târgu Mureş, scrisă în 1833, ne e dat să găsim o descriere aproape incredibilă a meseriilor practicate la acea vreme. Bulevardele şi uliţele târgului de atunci erau animate de veşnica activitate a făurarilor, pălărierilor, dulgherilor, olarilor, cizmarilor, curelarilor, năsturarilor, ceasornicarilor, armurierilor, funarilor, butnarilor, tăbăcarilor, rotarilor, tâmplarilor, compactorilor, tinichigiilor, agricultorilor, farmaciştilor, croitorilor, ţesătorilor, măcelarilor, zidarilor, britarilor, hornarilor, lăcătuşlori şi mulţi alţii, care din cauza desuetudinii activităţii lor, au intrat în uitare.

Dar în acea vreme dădeau culoare şi viaţă urbei, ba chiar erau atât de importanţi în viaţa comunităţilor încât membrii breslelor aveau statut special. În documente oficiale ale Sighişoarei secolului al XV-lea găsim stipulat că "cele patru bresle mari: croitorii, curelarii, aurarii şi lăcătuşii vor locui numai în oraşul de sus", zonă rezervată privilegiaţilor dintre care se alegeau senatorii şi patricienii oraşului. Acea perioadă este considerată de majoritatea istoricilor perioada romantică a omenirii, care, pe la 1872, începe să decadă, odată cu desfiinţarea sistemului breslelor. Ceea ce s-a clădit în sute de ani, a dispărut în doar câteva zeci. Acum, când spunem tinichigiu ne gândim eventual la maşina noastră făcută armonică, hornarii putem spune că avem noroc dacă îi mai vedem când şi când, dar şi atunci îi alungăm pentru că serviciile lor costă, armurierii sunt doar o amintire din vremea cavalerilor, năsturari.
Rămăşiţele
istoriei
Aproape nimeni nu mai ştie cu ce se ocupă un ceaprazar. Înainte de 1989, la Şcolile de Ucenicie ale UJCM existau clasele speciale care pregăteau tineri în meseria de pălărier. Pălării de dame şi pentru bărbaţi, bonete, caschete, inclusiv muncitoreasca bască, erau confecţionate de aceşti ceaprazari. Astăzi mai poţi întâlni câte un maistru ceaprazar pensionat, care îşi aminteşte cu nostalgie de acele vremuri. "Eu am învăţat meseria la şcoala de ucenici şi toată viaţa asta am făcut. Acum sunt în pensie, timpul meu a trecut odată cu moda pălăriilor. Dacă aş avea comenzi, însă, m-aş apuca din nou de confecţionat, pentru că este o meserie frumoasă, din care poţi trăi decent", ne-a spus Ilona Vass, fostă ceaprazăreasă a Cooperaţiei Meşteşugăreşti.
Ar mai fi olarii, prin a căror mângâiere rotundă lutul se însufleţea în forme, dimensini şi culori unice.
Cine face chei?
Dacă a fi lăcătuş înseamnă în zilele noastre a confecţiona chei, atunci Attila Kovacs este singurul din oraş. De peste 40 de ani asta este îndeletnicirea, care îi ocupă o parte din fiecare zi. Lunar, confecţionează peste 400 de chei, pe care oamenii le pierd adesea. "Prezentul şi trecutul s-au întâlnit la mine în atelier acum câteva luni, când a trebuit să fac replica unor chei de la zăvoare vechi de peste 200 de ani. Aici stă frumuseţea meseriei. Este incredibil să vezi zaruri simple care au rezistat trecerii timpului şi încuietori sofisticate nou nouţe care se frâng la o manevrare mai dură. Mai ales uşile noi cu sisteme de închidere sus, jos şi lateral sunt praf în ochii celor care le cumpără, lucruri foarte uşor de spart de eventualii hoţi, pentru că zarul este un mecanism minuscul. Dar cea mai mare provocare o reprezintă mecanismele seifelor. Nu cred că aş putea face altă meserie vreodată", ne-a mărturisit meşterul.
Asistăm la dispariţia lentă a "ultimilor samurai", acei descendenţi demni ai breslaşilor, pentru care meseriile tradiţionale sunt pasiune de o viaţă. Asta în cazul în care nu vor renaşte din cenuşă ca Pasărea Phoenix.

Eugenia KISS