Seară de poezie cu Roxana Cotruș, în sufrageria J’ai Bistrot

Sufrageria J’ai Bistrot a primit joi seara vizita poeziei, adusă de Roxana Cotruș care și-a lansat volumul de debut „Daddy issues/disecție”. Am încercat să vedem dedesubturile acestui volum, prilej pentru care i-am adresat câteva întrebări Roxanei.  

Reporter : Cum a început pasiunea ta pentru scris, pentru poezie ?

Roxana Cotruș : De scris, pot spune c-o fac de când mă știu. Încă din primii 5 ani mă țineam după mama, printre oale, printre murături, gemuri și musafiri, rugând-o să-mi mai arate câte-o literă de tipar. Primul cuvânt scris a fost, desigur, ROXANA (exact așa), apoi ANAXOR, apoi ANA, după care combinam fiecare literă nou învățată cu cele pe care le știam deja; nu-mi ieșeau de fiecare dată cuvinte veritabile, însă credeam întru totul în fiecare termen inexistent pe care-l obțineam, găseam câte-un referent pentru fiecare (spre exemplu, „ANAXOR” era un fel de bumerang cu elice). Mai apoi, am descoperit pictura; ea mi-a suportat toate stările, angoasele. Mai târziu, furam agendele de prin casă și începeam a le umple de gânduri. Multe dintre ele au sfârșit la gunoi, făcute ferfeniță, asta după ce le redescopeream câțiva ani mai târziu și mă năpădea o rușine teribilă și, totodată, o furie (erau sufocate de figuri de stil, lamentații adolescentine, de durere artificializată dusă până la paroxism). Mi-a plăcut poezia dintotdeauna, însă, recunosc, nu în felul în care mi-a fost predată în școală, acesta este motivul pentru care am hotărât ca pe elevii mei să-i atrag altfel spre ea; iar dacă ne gândim la faptul că trebuie să se încadreze în niște parametrii pentru a obține o notă decentă la examenele naționale, nu e lucru ușor. Pasiunea reală pentru poezie cred că a ieșit la iveală în anul II de facultate, la primul curs de ILR contemporană al domnului prof. Al. Cistelecan. Dumnealui ne-a listat pe o coală A4 Dimineață marină, de Nichita Stănescu, propunându-ne o interpretare. Dacă această „încercare” ar fi fost un examen, probabil nu l-am fi promovat niciunul dintre noi. Ne-am înghesuit cu metafore („o dungă roșie”), personificări („umerii încă dormind”), cred că punctul culminant l-am atins în momentul în care unuia dintre noi (nu) i-a scăpat epitetul „sprâncenele cristalizate de sare” și prezența eului liric. Atunci, domnul profesor s-a uitat scrutător la noi și ne-a cerut să nu ucidem poemul; ne-am simțit lezați, cred, fiindcă ne epuizaserăm toate cunoștințele stilistice. Ne-a sugerat să citim școlărește fiecare vers, apoi să vizualizăm. Aceea a fost clipa revelatoare: „poezia trăiește”. Următorul act absolut onorabil a fost introducerea – în același curs de ILR contemporană – unui capitol dedicat poeziei tinere (Claudiu Komartin, Dan Coman, Marius Ianuș), care începea așa: „Cele mai semnificative debuturi poetice din ultimii ani sunt cele ale lui Marius Ianuș, Claudiu Komartin și Dan Coman. Toți trei cu structuri vizionare, cu o viteză accelerată a imaginației și cu un suflu expresionist al materializării.” (Al. Cistelecan). Atunci am descoperit Anul cârtiței galbene, Ghinga (Dan Coman), Păpușarul și alte insomnii, Circul domestic (Claudiu Komartin) ș.a. Stăteam serile cu prietena mea Geta, colegă de an, le citeam poemele, apoi încercam să realizăm tot soiul de analogii între fotografiile și textele acestora (un exercițiu naiv, desigur, dar a meritat). Acesta a fost al doilea moment revelator.  

Pasiunea pentru scris poezie n-a venit conștient, e de la sine înțeles; am început să scriu pur și simplu, cu precizie, nu știu când. Oricum, târziu am avut curajul să i le trimit domnului Cistelecan (dacă nu mă-nșel, după ce am terminat masteratul ), iar reacția dânsului a fost: „merge, dar…”. Acel „dar” însemna exces de cuvinte și „reminiscențe” de figuri de stil, care nu-și aveau rostul; culmea e că îi trimisesem poemele în care nu prea aveam încredere, însă mi-au părut mai cruțătoare decât cele proaspete. Îți închipui că acel „merge” m-a atins teribil, așa că, am hotărât să i le trimit și pe cele mai „proaspete”, sigură fiind că ceva mai rău decât „merge” nu poate urma. Recunosc că mi-a fost teamă să citesc mail-ul dumnealui, mi-am făcut curaj vreo oră înainte. A urmat un „bravo”, apoi am început să-i trimit tot ce scriam și simțeam că e și de trimis.

Rep.. Te gândeai atunci la un volum de debut, sau el a venit pur și simplu ?

R. C.: Nu. A venit ceva mai târziu, după ce am mai scris câteva poeme și le-am recitit pe cele anterioare, dându-mi în cele din urmă seama că tema nu-mi dă pace și că „totul se leagă”. Astfel, m-am resemnat, mi-am asumat-o, știind că altfel nu voi putea avansa, întrucât aș risca o bântuire; am luat asta în serios, ca pe-un hop ce trebuie trecut numaidecât.

Rep.: Acest volum a devenit realitate. Are o poveste ”Daddy issues/disecție” ?

R. C.: Desigur. Daddy issues/ disecție se rotește în jurul fetei devenite aproape femeie într-un spectru deschis de prezența imaterială a tatălui, „că eu respir prin tine” (24 octombrie, din vol. Daddy issues/disecție). Povestea, după cum bine anunță titlul, e ceva mai dură, persistentă și incomodă. Imaginează-ți cum e să conversezi cu o fantomă care să nu te sperie, ba mai mult, pe care s-o iubești până la adorație, după care să-i ceri socoteală. Cam despre asta e.

Rep.: Deschizi cartea și ….?

R. C.: Găsești o prefață deosebită, care, pe lângă faptul că-mi oferă o bucurie astronomică, mă intimidează, întrucât e scrisă de însuși Radu Vancu, un admirabil poet tânăr (și critic literar), căruia i-am împărtășit din prima clipă acele feeling-uri pe care mi-a fost teamă să le-mpărtășesc, emoționându-mă decisiv prin poemele din volumele Frânghia înflorită și Monstrul fericit (și, recent, Cantosurile domestice). Iar mai apoi, găsești, firește, niște poeme scrise prin prisma unor frânturi biografice și expuse cronologic, unele sub forma unor descântece, asta din ce se-aude…

Rep.: Ai avut parte de oameni faini la lansare. Contează să debutezi între prieteni, într-un loc drag ție, o sufragerie pe nume J’ai Bistrot ?

R. C.. Oameni foarte faini, între noi ardelenii fiind vorba – recunosc, am fost copleșită, cum prea bine s-a văzut. Locul nu mi l-am ales aleatoriu, după cum ai intuit. În J’ai Bistrot vin negreșit de câte ori am ocazia, e locul ce m-a cucerit încă din cea dintâi zi în care și-a deschis oficial porțile: 17 iunie, 2013; și, tot între noi fie vorba, cu toții știm că aici plutesc prietenia, voia bună și porcușorii înaripați.

Rep.. Alaturi de tine au fost și Andreea Pop, Dumitru-Mircea Buda și Al. Cistelecan. Cât contează pentru tine acești oameni ?

R. C.: Aici am toate șansele, mai mult ca la celelalte întrebări, să mă blochez, întrucât îmi sunt atât de dragi, de mi-e teamă să nu fiu insuficientă în calitatea cuvintelor, nu în cantitatea lor, se-nțelege. Am să-i iau în ordinea în care mi i-ai expus. Pe Andreea o știu încă din perioada facultății, cu toate că ne-am cunoscut în afara ei. Andreea este ceea ce pot invidia (cred că nu e cazul să menționez că în sensul bun) la un absolvent de litere: „un cronicar literar înnăscut”, cum bine precizează domnul Al. Cistelecan. E o profesionistă desăvârșită, pe care o puteți urmări în revistele Familia și Vatra (dar nu numai) și v-asigur că merită! Domnul Dumitru-Mircea Buda mi-a fost profesor în facultate, pe vremea aceea era asistent universitar, 70% din seminariile din timpul facultății le-am făcut cu el. Pot număra pe degetele de la o singură mână dățile în care am lipsit de la acestea…și n-am nevoie de toate, iar asta fiindcă indiferent de „cheful” general al grupei, era deschis la dezbateri, receptiv, flexibil și niciodată indispus (semnează și dumnealui cronici, studii literare și poeme în Vatra, Luceafărul, Discobolul, Cultura, LiArt, Observator cultural). Pe Domnul Cistelecan l-am numit – fără ca el să știe – „tata de la școală”, fiindcă, după cum însuși a menționat și la lansare, m-a văzut crescând, mi-a fost îndrumător al lucrării de licență, de disertație, iar în prezent, de doctorat. Este omul care m-a felicitat, însă m-a și mustrat ori de câte ori a fost nevoie, mustrări pe care de la o vreme am început să le aștept cu sufletul la gură, convinsă fiind de valoarea lor. Bănuiesc că este de la sine înțeles faptul că m-a ajutat și ghidat în tot acest timp. Mai în glumă-mai în serios, nu mi-a prins deloc bine că am fost nevoită a cuvânta după dumnealor, iar pe lângă cuvintele frumoase pe care le-au rostit, mi-au demonstrat o cunoaștere îndeaproape a poemelor din volum (aici mă refer cu precădere la domnul Dumitru Buda și la Andreea Pop, căci în cazul domnului Cistelecan știam precis că așa stau lucrurile).

Rep.: Pe când un nou volum ?

R. C.: Îmi retrag cuvintele, asta e cea mai dificilă întrebare. Sper că nu prea repede, însă nici prea târziu.