Home / Sanatate / Povestea unui viitor medic care își petrece timpul liber ajutând copiii bolnavi de cancer

Povestea unui viitor medic care își petrece timpul liber ajutând copiii bolnavi de cancer

Distribuie

Asociația Little People s-a născut din dorința de a oferi copiilor și adolescenților bolnavi de cancer sprijinul de care au nevoie și pune la dispoziția domeniului oncopediatric servicii de înaltă calitate, programe zilnice de suport psihosocial, evenimente complexe pentru tinerii supraviețuitori de cancer, grijă și implicare constantă din partea unei echipe dedicate. Elena Bînzari este studentă la Universitatea de Medicină și Farmacie din Târgu-Mureș și se pregătește intens pentru profesia de medic. A ajuns la Asociația Little People din întâmplare și a ales să rămână pentru că iubește copiii și își dorește să-i ajute să găsească putere și curaj în suflețelele lor. Ne povestește, într-un interviu, cum a fost prima întâlnire cu copiii, ce activități au loc la Târgu-Mureș și cum poate deveni un tânăr voluntar la Asociația Little People.

Reporter: Ce activități desfășoară la Târgu-Mureș voluntarii Asociației Little People? Câți voluntari are asociația la Târgu-Mureș?
Elena Bînzari: În momentul în care sunt internați, copiilor le este cel mai greu să fie rupți din mediul lor obișnuit și să renunțe la obiceiurile și rutina de acasă. Le este dor de școală, de prieteni, de familie, iar noi asta încercăm să facem – să îi ținem conectați la „lumea de afară”, să le explicăm în termeni cât mai simpli ce se întâmplă în spital, de ce este important tratamentul. Astfel, devine mai simplu să accepte situația și sunt mai complianți. La Târgu-Mureș, noi ne desfășurăm activitatea în Clinica de Pediatrie 2. Avem două programe pe care le implementăm de luni până vineri: „Fun School”, de la ora 10.00 la 12.00, și „Nu mi-e frică!”, de la ora 16.00 la 18.00. În cadrul „Fun School” aducem școala la spital. Facem lecții de istorie, de geografie, de matematică, experimente, activități pe care le adaptăm grupelor de vârstă și încercăm să le facem cât mai interactive și pline de culoare.
„Nu mi-e frică!” are ca scop principal adaptarea copiilor la mediul spitalicesc. Protagonistul programului este Leul Curajos, care are o poveste foarte frumoasă despre cum a fost și el cândva pacient și a luptat pentru a învinge boala. Este o sursă de inspirație pentru copii și îi ajută să găsească putere și curaj în suflețelele lor. În timpul activităților învățăm despre procedurile medicale, despre importanța tratamentului, despre corpul uman, despre imaginea de sine. În acest fel copiii înțeleg ce se întâmplă. La Târgu-Mureș avem 17 voluntari. Majoritatea sunt studenți la Universitatea de Medicină și Farmacie, dar avem și o elevă de liceu, o învățătoare și o absolventă de psihologie.

5 elena binzariRep.: Zilele trecute, ați organizat o întâlnire în care ați discutat despre activitățile din spital și evenimentele locale din acest an. Ce v-ați propus să realizați anul acesta?
E.B.: Noi suntem cea mai „tânără” echipă din familia Little People. Pe plan local, până acum am participat doar la Târgul de ONG-uri în mai 2016. La nivel național, avem două mari evenimente: campania „Zilele Bandanei”, care are loc între 4 și 15 februarie, și „Ziua Galbenă”, în 2 octombrie. Am ales aceste date, pentru că în 4 februarie este Ziua Internațională a Luptei împotriva Cancerului, în 15 februarie este Ziua Internațională a Luptei împotriva Cancerului la Copil. Sunt două zile diferite, deoarece spre deosebire de alte boli, cancerul la copil nu este identic cu cel al adultului, din această cauză fiind abordat și tratat ca atare. Iar în 2 octombrie este Ziua Internațională a Supraviețuitorilor, a celor care au învins cancerul. În cadrul campaniei „Zilele Bandanei” îi îndemnăm pe toți să poarte un batic, o bandană în semn de solidaritate cu cei care luptă cu boala. De ce bandană? Pentru că pacienții aleg să își acopere capul în momentul în care își pierd părul din cauza tratamentului.
În Ziua Galbenă îi sărbătorim pe cei care au câștigat bătălia, supraviețuitorii, sau Temerarii. Temerarii sunt membrii Comunității Naționale a Tinerilor Români Supraviețuitori de Cancer, înființată tot de Asociația Little People. Ce am dori să facem în viitorul apropiat? Să organizăm evenimente care ar implica mai mult comunitatea târgumureșeană, pentru a arăta lumii ce facem în spital, de ce au atâta nevoie copiii de intervenția noastră. Momentan suntem în etapa de căutare de idei, iar când vom ajunge la o formulă care să ne placă, vom face tot posibilul să transmitem mesajul nostru la cât mai mulți oameni.

4 voluntariRep.: Ce te-a determinat să devii voluntar în cadrul Asociației Little People?
E.B.: Eu sunt un om foarte optimist și deschis către nou. Iubesc oamenii și tot ce înseamnă interacțiune mă face fericită, pentru că simt că am de învățat câte ceva de la fiecare. Cred cu desăvârșire în „mai bine” și sunt într-o permanentă căutare a acestei stări. Mă îndrăgostesc de bunătate, de sinceritate, de compasiune. Îmi place foarte mult să dăruiesc și să împart ceea ce am, fie vorba despre timp, energie, emoții, mâncare sau alte lucruri. La Little People am ajuns mai mult din întâmplare. În 2011, la sfârșitul clasei a X-a, am participat în calitate de voluntar la Turneul Internațional de Tenis de Masă pentru Oameni cu Dizabilități RITTO, organizat de ei la Cluj-Napoca timp de câteva zile. Mi-a plăcut cum a fost organizat acel eveniment și am căutat să văd dacă mai organizează și altele. Așa am aflat că aș putea merge la spital să îmi petrec timpul cu copiii internați în secțiile de oncopediatrie. Am fost sensibilizată mai mult de cuvântul „copii” decât „cancer”. Dacă stau bine să mă gândesc, nici nu știam prea multe despre cancer pe vremea aceea. Dar am fost curioasă să aflu, așa că în clasa a XI-a am aplicat. Coincidență sau nu, am fost la interviu în ziua în care împlineam 18 ani. Și azi cred că e unul din cele mai prețioase cadouri pe care le-am primit de la viață.

elena binzariRep.: Îți mai amintești cum a fost prima întâlnire cu copiii?
E.B.: Eu am trăit de două ori „prima întâlnire” cu copiii. Prima dată la Cluj-Napoca, în februarie 2012. Era o zi de marți și eram foarte emoționată. Curiozitate amestecată cu nesiguranță. Deși eram conștientă că sunt bine pregătită, pentru că avusesem mai multe sesiuni de training și mai aveam experiență de lucrat cu copii, mi-era frică. Nu de spital, ci de mine, de cum aș putea să reacționez. Însă mi-a dispărut orice urmă de teamă în momentul în care am intrat în holul secției. Am văzut mulți copii zglobii, energici, dornici să ne jucăm și să facem ceva interesant. Multe zâmbete, căldură și dăruire. M-am îndrăgostit pe loc de toată bucuria de acolo. În acea zi am decorat baticuri și ne-am jucat de-a pirații. Știu că ne-am distrat. Și atunci, și în următorul an și jumătate cât am locuit la Cluj. În 2013 am început facultatea la Târgu-Mureș, iar în acel moment Little People nu își desfășura activitatea aici. Mi-am dorit atât de mult să se întâmple acest lucru, încât peste un an am primit un mail care spunea „Elena, avem vești bune! Venim la Târgu-Mureș!” Nu pot descrie bucuria mea de atunci. Alt cadou neprețuit pentru mine. În martie 2015, tot într-o zi de marți, pășeam cu încredere în camera de joacă de la Pediatrie 2. Eram emoționată, din nou, dar de data asta nu mai era frică. Era un amestec de dor și nerăbdare, entuziasm și dorința de a dărui. A fost o activitate de Fun School. Am învățat continentele și am pictat cu copiii. Păstrăm tabloul pe perete și îmi provoacă fluturi în stomac de fiecare dată când îl văd.

elena binzari 5Rep.: În ce constă activitatea ta cu copiii?
E.B.: În seara sau dimineața de dinainte de a merge în spital, coordonatoarea îmi spune câți copii sunt în spital și ce vârste au. Atunci mă gândesc despre ce aș vrea să vorbim, ce să facem, ce să învățăm. Activitățile mele încep toate cu o poveste, pentru că așa simt că transmit mai mult. Uneori sunt creativă, alteori mă inspir din creativitatea altora. Important este să fie cât mai antrenant, să implice culori și posibilitatea de a improviza. Dacă e „Fun School” caut documentare scurte, desene animate educative, legende, povești. De cele mai multe ori învăț eu înainte de a le transmite copiilor o informație. Iar copiii sunt atât de curioși, de dornici să învețe și să afle răspunsuri la întrebările care îi preocupă. Dacă e „Nu mi-e frică!” încerc să găsesc un mod de a combina viața din afara spitalului cu cea dinăuntru. Folosind instrumente medicale pentru a crea flori, avioane, albinuțe și te miri ce altceva, copiii învață să fie curajoși. Jocurile prin care își pot exprima emoțiile îi învață să se auto-cunoască. O zi în camera de joacă decurge în felul următor: pregătesc materialele de care avem nevoie pentru activitatea pe care o am planificată, apoi îi chem pe copii în cameră. Prima regulă: toată lumea se spală pe mâini. Se face șir indian. Iar ulterior discutăm despre ce mi-am propus, le explic cum facem și ne apucăm de treabă. Între timp povestim, glumim, râdem și ne cunoaștem. Sunt acolo să îi ajut când au nevoie, dar și să îi încurajez să își manifeste imaginația și creativitatea, să aibă încredere în ei. Foarte mulți copii caută aprobare la fiecare linie pe care o fac pe foaie (ceea ce mie mi se pare foarte trist) „E bine?”, „E frumos?”. Încerc să îi încurajez să îndrăznească, să creadă că e frumos ceea ce le place lor, că încercând și azi și maine, poimâine nu va mai fi cazul să spună „Nu pot!”. Iar când ajung acasă și scriu raportul cu ceea ce s-a întâmplat în spital, mă străduiesc să cuprind detalii care relevă caracterul fiecărui copil, punctele vulnerabile, nevoile, pentru ca voluntarul care merge în ziua următoare să își facă o activitate care l-ar ajuta pe copil să își depășească slăbiciunile și să crească.

voluntariRep.: Cine se poate înscrie ca voluntar în asociație și ce sfat ai pentru tinerii care s-au gândit cel puțin o dată să devină voluntari?
E.B.: Voluntariatul este văzut ca fiind o activitate pe care o oferi fără a primi recompensă. Eu cred că primesc foarte mult în schimbul celor două ore pe care le petrec săptămânal în spital. Uneori chiar am impresia că ofer mai puțin decât primesc și atunci sunt motivată să caut mai mult, să vreau mai mult, să ofer mai mult. Și cresc, învăț despre comunicare, compasiune și empatie, calități care îmi vor servi cu siguranță în cariera mea de medic. Învăț despre onestitate, respect, reguli și devin un cetățean responsabil. Învăț despre a pune suflet, a asculta, a înțelege, ceea ce mă face să fiu conștientă și prezentă în ceea ce fac. Învăț să fiu om. Camera de joacă mi se pare magică nu doar pentru că e plină de jocuri și jucării frumoase, de cărți minunate și de foarte multe culori, ci pentru că în momentul în care intru acolo toate gândurile, preocupările, problemele rămân afară. Îmi apare instantaneu un zâmbet larg pe față și o seninătate de nedescris în suflet. Cea mai mare împlinire este când la sfârșitul programului copiii pleacă bucuroși în saloane și le arată părinților, doamnelor asistente și doamnelor doctor rezultatul muncii lor. Alteori întreabă dacă pot duce la școală ceea ce au făcut să le arate și colegilor ce se întâmplă în camera de joacă. În acele zile, mai mult plutesc decât merg spre casă.
La noi în echipă sunt bineveniți studenții și absolvenții de psihologie sau științe asociate. Căutăm tineri pasionați, dornici să învețe și să implementeze programul nostru de intervenție psiho-socială, unul dintre cele mai premiate programe atât în țară, cât și în străinătate. Pentru a aplica, este nevoie doar de un CV și de o scrisoare de intenție, ambele scrise în limba engleză. Ulterior are loc interviul de selecție, după care urmează câteva sesiuni de training pentru cei aleși. Și abia apoi începe toată distracția.
Suntem un grup de oameni dinamici, energici și entuziaști. Ne place diversitatea, avem în echipă voluntari din România, Italia și Republica Moldova. Avem vorbitori de limba română și maghiară. Ne bucurăm de forțe proaspete și idei noi. Putem fi urmăriți pe site-ul asociației www.thelittlepeople.ro sau pe pagina de Facebook: www.facebook.com/LittlePeopleRomania/. Oamenii mici, prin fapte mici, fac marea diferență!


Citește și despre proiectul „Cu ochii larg deschişi”:

 

Cinci docufiction despre căderea și ridicare din abuzul de droguri

 

Sticker/Cine sunt eu? – o parabolă a pierderii identității din cauza drogurilor

 

”Dealerul morții”, evadare din ”infernul drogurilor”

 

Clean-up. Curajul Mădălinei

 

Povestea lui Mircea

 

Povestea Melaniei, nevoia de iubire şi atenţie satisfăcută cu droguri

   

De asemenea, verificati

Mureș: Caravană cu servicii gratuite din 10 specialități medicale

Distribuie Direcția de Asistență Sighișoara Sighișoara a demarat, în data de 18 martie 2024, o …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere! Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Regulile de preluare a articolelor

Acest articol este proprietatea Cotidianului Zi de Zi și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 120 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.