INTERVIU-EVENIMENT. Mircea Cărtărescu: „Nu mă simt mândru de cărțile mele, ci doar recunoscător pentru ele.“

Mircea Cărtărescu a fost prezent la cea de a patra ediție a Salonului de Carte Bookfest Târgu-Mureș, unde și-a lansat cea mai recentă carte, „Peisaj după isterie“. A fost singurul eveniment din cadrul salonului în care Teatrul Național a fost plin până la refuz. Publicul a acoperit fiecare metru pătrat de spațiu din foaier și de la etaj, și a urmărit invitatul într-o tăcere în care se auzeau doar filele foșnind parcă în reluare.

Aprecierea de care se bucură celebrul scriitor s-a concretizat și prin coada formată de cititorii care au vrut să obțină o semnătură pe una sau mai multe cărți. După mai mult de o oră de dat autografe la foc continuu, Mircea Cărtărescu a putut să își tragă răsuflarea și am fost la rândul meu recunoscător că am reușit să îl sustrag obligațiilor cu o zi în urmă și să povestim nestingheriți de prea mulți admiratori care ne aruncau ocheade și încercau să preconizeze finalul convorbirii.

Mircea Cărtărescu mi-a spus că sunt norocos să provin dintr-un oraș ca Târgu-Mureș, marcat în sens pozitiv de diversitatea etnică și culturală, și că nu agreează ideea de graniță între state și suflete. Aspiră, chiar dacă utopic, la o lume precum cea din melodia „Imagine“ a lui John Lennon.

Am rămas impresionat de calmul scriitorului, de rostirea cadențată ca de metronom a cuvintelor și de atenția pe care o acordă fiecăruia în parte, dar fără a cădea în monotonie. Mircea Cărtărescu vorbește de parcă ar scrie în aer cu aparatul fonator și conferă fiecărui cuvânt în parte proeminență și un plus de semnificație. Și din acest punct de vedere, un interviu cu domnia sa este un regal.

Andrei Vornicu: Atmosfera din cel mai recent volum al dumneavoastă, „Peisaj după isterie“, este în general apăsătoare și negativistă referitor la trecutul recent al României. În decursul ultimului deceniu v-ați revizuit părerea?
Mircea Cărtărescu: Am sperat de mai multe ori că lucrurile se îndreaptă, chiar cu dări înapoi, spre bine, spre tolerabil. În ultimii ani am început să cam părăsesc această speranță. De la începuturile guvernării PSD-iste actuale, lucrurile s-au înrăutățit vizibil. Simt, în tot ceea ce întreprinde actualul guvern, o nostalgie după vremurile ceaușiste și o încercare de a se întoarce acolo. Or, asta nu s-a mai întâmplat la noi de pe vremea lui Iliescu. Gândiți-vă la tot ce s-a întreprins în acest an de guvernare, în ciuda opoziției civice enorme din februarie și din lunile care au urmat. Gândiți-vă la atâtea lucruri revelatoare pentru mentalitatea celor care ne guvernează. Îmi vine acum în minte disputa manualelor alternative. Cine vrea un singur manual după care să învețe toți copiii, scos la o singură editură, acela de fapt vrea autoritate absolută, mână de fier, întoarcerea la o guvernare autocrată. Cred că nu se poate explica altfel obstinația lipsei de diversitate, a lipsei de ofertă, a lipsei de concurență presupuse de acest fapt. Același lucru se întâmplă acum și în politică, și în economie, și în societate, la toate nivelurile. Văd în acest asalt împotriva lumii democratice, a justiției, a statului de drept o mare și nesăbuită nevoie de restaurație.

„Suntem primii care demisionează imediat cum vedem că lucrurile nu se rezolvă cât ai bate din palme.“

A.V.: Credeți că societatea civilă, în speță cea mai tânără, dispune de resurse ca să vină cu o alternativă pe termen mai lung la ceea ce există la nivelul de față la nivel politic?
M.C.: Aici sunt două probleme: una politică și una civică. Problema politică este cea mai dezamăgitoare, pentru că în acest moment aproape că nu avem opoziție politică. Avem un partid liberal care nu mai este nici pe departe ce-a fost și micul partid USR măcinat de lupte între facțiunile interne. PSD-ul face un galop de sănătate neîmpiedicat de nimeni în lumea politică actuală. Al doilea lucru extrem de neplăcut și de semnificativ pentru lumea românească este lipsa opoziției civice. Am fost entuziasmat în februarie trecut când oamenii au ieșit în stradă, și nu numai împotriva ordonanței 13. Ordonanța a fost un element punctual care a declanșat o luptă împotriva mentalității de stăpâni a noilor guvernanți. Mișcarea #rezist care nu ne-a entuziasmat doar pe noi, ci întreaga Europă, s-a dizolvat sub ochii noștri și a dispărut într-un fel de lasă-mă să te las foarte specific pentru noi. Suntem primii care demisionează imediat cum vedem că lucrurile nu se rezolvă cât ai bate din palme. Nu avem răbdare, nu avem consistență și consecvență pe termen lung, așa încât astăzi nu mai avem, practic, nici opoziție civică. Și acum ce facem? Ne lăsăm întorși înapoi cu două sau trei decenii? Lăsăm niște oameni cu condamnări, niște oameni corupți, să facă ce vor în această țară? Nu trebuie să uităm contextul internațional în care ne aflăm, înconjurați în tot Estul de țări care, într-un fel sau altul, încep să dea înapoi de la principiile democrației. Nu trebuie decât să privim către Ungaria lui Orbán, către Polonia, nu mai vorbesc de țările care se află mai la Est decât noi. Nu e bine ce se întâmplă, ar trebui să urmăm direcția asumată odată cu intrarea noastră în NATO și în Uniunea Europeană, să mergem către Occident, către valorile lumii libere și democratice.

„Am avut întotdeauna scriitori și artiști foarte buni, care au devenit notorii în străinătate.“

A.V.: Ca să abordăm și un subiect mai luminos, mai pozitiv, din punct de vedere cultural prin ce credeți că se impune România pe plan internațional în momentul de față?
M.C.: Noi am avut întotdeauna o mică, dar valoroasă lume culturală, a artiștilor și a intelectualilor, sprijinită de un public cultivat. Avem o minoritate de oameni foarte bine educați și foarte creativi din care au ieșit întotdauna, de când există România modernă, oameni în stare să producă artă valabilă universal. Am avut întotdeauna scriitori și artiști foarte buni, care au devenit notorii în străinătate. Dintre cei de azi, îmi vin în minte Adrian Ghenie, unul dintre cei mai bine vânduți artiști din lume, sau Dan Perjovski. De asemenea, avem mari cântăreți de operă ca Angela Gheorghiu, mari pianiști, mari violoniști, mari dirijori. Avem scriiori cunoscuți în lume: Norman Manea, Dan Lungu sau Filip Florian, foarte traduși în străinătate. Alături de câțiva sportivi universal cunoscuți ca Simona Halep, acești artiști (alături de mulți alții pe care nu i-am numit) îmbunătățesc imaginea țării noastre în lume.
A.V.: Când erați la începutul carierei literare ați avut vreo presimțire sau prefigurare a viitorului strălucit pe care urma să îl aveți? Cum a zis Dalí când era mic: „Eu voi fi un geniu și toată lumea mă va admira.“
M.C.: Nu, în cazul meu a fost exact invers. Țin minte că aveam deja 23 de ani când Nicolae Manolescu m-a întrebat ce-am publicat până atunci. I-am răspuns că nu publicasem nimic și că nici nu voiam să public. Scriam numai pentru mine. Nu aveam nici un fel de dorință de a deveni cunoscut. Nici până în ziua de astăzi nu mă definesc ca scriitor, ci ca om care scrie pentru el însuși, ca să-și înțeleagă, cum spunea Kafka, situația. Nu mă simt mândru de cărțile mele, ci doar recunoscător pentru ele.
A.V.: Credeți că în privința prozei și a romanului, în mod special, există o vârstă ideală la care un autor ar trebui să publice?
M.C.: Eu cred că am publicat la vârsta ideală, la 24 ani. Sunt în general mefient în privința publicării prea devreme, dar nu recomand nici întârzierea prea mare a debutului, pentru că în felul acesta poți avea frustrări de toate felurile. Cred că undeva între 24 și 35 ani ar trebui să debuteze toată lumea.

„Am fost extrem de fericit la prima mea carte. Nu m-am mai simțit așa după aceea niciodată.“

A.V.: Care a fost prima reacție pe care ați avut-o când ați ținut în mână primul exemplar din „Faruri, vitrine, fotografii“, în 1980?
M.C.: N-am mai dormit noaptea următoare. Am fost super-emoționat. Trebuie să vă spun că eu am câștigat un concurs de debut pentru publicarea cărții, cum se făcea pe vremea aceea, iar cartea mi-a apărut abia peste un an. În anul de așteptare mi-era frică să nu mă calce vreo mașină și să nu mai apuc să-mi văd cartea apărută. Am fost extrem de fericit la prima mea carte. Nu m-am mai simțit așa după aceea niciodată.
A.V.: Nu vi se pare că în prezent oricine poate să publice o carte, pe propriile speze, la edituri obscure, dar care oferă un cadru legitim?
M.C.: Asta se și întâmplă foarte frecvent. În acest moment, publicarea, nu doar de cărți, pur și simplu publicarea părerilor tale în orice privință nu mai e o problemă. Oricine își poate spune părerea în scris, pe Facebook, pe alte rețele de socializare, în alte feluri, publicându-și romane, poeme, povestiri pe Internet sau pe hârtie, fără limite. Cred că e un lucru foarte bun pentru că, după legea numerelor mari, cu cât ai mai mulți autori, cu atât e mai probabil să apară și scriitor adevărați.

„Nu cred că talentul și valoarea nu sunt răsplătite astăzi.“

A.V.: Pe de altă parte, nu credeți că există un exces de informație și prea puține filtre prin care să se trieze adevărata valoare?
M.C.: Se spune că adevărata valoare iese ca uleiul la suprafață. Eu cred în acest lucru. Cred că azi nu se mai poate întâmpla ca un om valoros să rămână obscur. Nu mai suntem într-o epocă a geniilor neînțelese, ca în secolul al XIX-lea, pentru că astăzi orice se publică este atât de mult difuzat, încât e imposibil ca o scriere bună și adevărată să rămână necunoscută. Însă, firește, e posibilă situația inversă, în care cărți mediocre să fie supraevaluate din motive circumstanțiale. Dar ulciorul nu merge de multe ori la apă: cel care a avut succes cu o carte proastă, va mai publica și a doua carte și a treia, și atunci probabil că lumea se va lămuri. Nu cred că talentul și valoarea nu sunt răsplătite astăzi.
A.V.: Care credeți că este pe termen mai lung viitorul cărții tipărite? Vă puteți imagina un târg de carte e-book?
M.C.: Ce mi se pare evident e că nu mai trăim în galaxia Gutenberg. Ne aflăm în mijlocul unei revoluții, la fel de puternică și de importantă ca și revoluția industrială, și încă nu știm în ce fel această uluitoare schimbare tehnologică va modifica omul. Ca să nu mai vorbim de un obiect atât de fragil cum este cartea pe hârtie. Ca obiect, ea pare acum un fel de relicvă, cumva nepotrivită cu lumea telefoanelor mobile inteligente, a tabletelor și a computerelor – în curând cuantice… Cartea pe hârtie va rămâne, după părerea mea, o nișă. Așa cum n-au dispărut obiectele artizanale din secolele trecute, lămpile Galle, pianele de concert făcute cu mare artă și mare minuțiozitate. Eu cred că va exista în continuare un public care citește cărți pe hârtie, pentru că, dacă revoluția digitală ne duce către realitatea virtuală, augmentată etc., în acealași timp ea va provoca și nostalgie: o întoarcere a oamenilor la un fel de viață mai vechi, perceput ca fiind mai tactil, mai adaptat ființei omenești. Cred că mulți oameni vor rămâne fideli unei lumi în care își au locul și cărțile pe hârtie.
A.V.: Îmi puteți da un exemplu sau două de carte foarte importantă pe care nu ați terminat-o de citit până acum?
M.C.: Sunt foarte multe. Sunt cărți care de obicei nu se citesc, ci se citează. Între ele, de pildă, „În căutarea timpului pierdut“ a lui Marcel Proust. Nu cred că sunt mulți oameni care au parcurs toate volumele acestei cărți. De asemenea, puțină lume a parcurs integral „Omul fără însușiri“ de Musil și aproape nimeni nu se poate lăuda cu lectura reală a lui „Finnegans Wake“ de Joyce. Nu am citit toate cărțile și nu mi-e rușine de golurile pe care le am, pentru că lectura e infinită și nu există om care să nu aibă goluri în cultură. Însă în ultimii ani, din lipsă acută de timp, mi-am citit mai puțin contemporanii și m-am întors la cărțile fundamentale, ca „Istoriile“ lui Herodot, cărțile lui Plinius sau „Anabasis“ a lui Xenofon. Cărți esențiale ale lumii vechi, fără lectura cărora nu te poți numi un om cultivat. Mi-au făcut foarte, foarte bine aceste lecturi.

„Mai mult de jumătate din lecturile mele sunt pe tabletă, și n-am nicio problemă în privința asta.“

A.V.: Dacă ați avea acum 30 de ani, cum credeți că ați fi acum ca persoană în raport cu felul în care este omul anului 2017, din toate punctele de vedere, mai ales cel tehnologic?
M.C.: Eu cred că sunt oricum foarte adaptat noii stări a lumii. Aș fi și la treizeci de ani cum sunt acum, interesat de gadget-uri electronice, de lumea anarhică și fascinantă a Internetului și a rețelelor de socializare. Urmăresc foarte atent tot ce se întâmplă în lumea tehnologică și științifică de astăzi. Am urmărit, de pildă, în direct, lansarea noului iPhone X. Mai mult de jumătate din lecturile mele sunt pe tabletă, și n-am nicio problemă în privința asta.
A.V.: Dacă ați fi putut trăi într-o altă epocă, în oricare spațiu geografic de pe planetă, care ar fi fost aceasta și unde anume?
M.C.: Când i s-a pus aceeași întrebare lui Caragiale, în ce epocă ar vrea să trăiască, el a răspuns: în nici o epocă din trecut, și într-una cât mai îndepărtată în viitor. Și eu aș vrea să pot trăi mult mai mult decât am dreptul să sper, ca să văd spre ce se va îndrepta omul într-un secol de acum încolo, să spunem.
A.V.: Dacă vă priviți retrospectiv opera, nu vă vine să schimbați ceva fundamental la oricare dintre cărți? Nu vă preocupă ideea de imperfecțiune sau de non finito?
M.C.: Tocmai din cauza asta nu-mi recitesc cărțile, pentru că de câte ori o fac, mai ales cu primele mele cărți, mă gândesc că acum le-aș fi scris altfel. N-am făcut niciodată modificări la edițiile mai noi ale scrierilor mele, le-am lăsat așa cum au fost, cu tot binele și răul din ele, pentru că nici în viață, nici în scris, trecutul nu poate fi nici schimbat, nici reparat.

A consemnat Andrei VORNICU