Péter Demény, de Ziua Mondială a Scriitorului: „Fără scriitori nu există o societate, așa cum nu există nici fără instalatori sau profesori“

Decizia de a sărbători în data de 3 martie Ziua Mondială a Scriitorului a fost adoptată la cel de-al 48-lea Congres internaţional PEN Club, care s-a desfăşurat în perioada 12-18 ianuarie 1986. Deși intenția e onorabilă, s-ar impune totuși ca scriitorul și munca acestuia să fie celebrată, în funcție de posibilități, în fiecare zi. Cotidianul Zi de zi a contactat cinci scriitoare și scriitori mureșeni și le-a adresat următoarele întrebări: ce modalități de a aprecia munca scriitorilor considerați că ar fi sau sunt cele mai oportune? Care trebuie să fie principalul rol al unui scriitor în societatea în care trăiește și creează?

Au răspuns Gabriela Feceoru, Péter Demény, Hristina Doroftei, Vida Gábor și Adrian Rentea.

Necesitatea de prisos

„Cred că ar fi o aroganţă ca scriitorul să se considere vreo instanţă superioară care ştie mai bine orice decât muritorii de rând. Sigur că acolo unde trăim, într-o Europă Centrală care pare să se scufunde, scriitorul a devenit tipul intelectualului de acţiune aproape, în orice caz un fel de stindard care moare pentru patrie (Petőfi) sau care e un Luceafăr nemuritor şi fierbinte.

Nu vreau să fiu cinic: îmi plac versurile amândurora, dar cred că imaginea lor fabricată a dăunat mult. La 30 de ani de la Revoluție încă mai ascult păreri conform cărora „un poet nu poate fi o canalie” – eu cred că talentul e ceva mult mai independent, mai incontrolabil și mai mistic decât o frază de genul acesta. Eugen Barbu sau Adrian Păunescu au fost tot ce vreți, și cu toate acestea au scris și cărți bune, respectiv poezii frumoase.
Pentru mine, scriitorul este o „necesitate de prisos” a societății. Ar trebui să fie respectat pentru că fără scriitori nu există o societate, așa cum nu există nici fără instalatori sau profesori. N-ar trebui să se bucure că trăiește de pe o zi pe alta: ar trebui să beneficieze de locuri de muncă, de case de creație și rezidențe inventate pentru el.

În situația actuală, scriitorul se sărbătorește de cele mai multe ori cu festivități goale: cu versurile lui nu se pot plăti rate și nici cheltuieli de bloc. Or, viziunea asta, a banului fără imaginație, este extrem de periculoasă pentru omenia din noi și pentru frumusețea breslei din care fac parte.
De aceea, mă bucur foarte mult când văd că unii mai au energia de a se gândi, când creează programe de „importare” a unor scriitori în școli, pentru generația mai tânără, când văd că unii încă se mai lasă atinși de frumusețea unei poezii sau pur și simplu de talent, încă mai cred că simțul acesta ar trebui cultivat.“ (Péter Demény)