Predicile care au schimbat discursul bisericesc românesc, rostite de Petru Maior în bisericuţa din Reghin

Predicile care au schimbat pentru totdeauna discursul bisericesc românesc, grupate în volumul ‘Prediche sau învăţături la toate duminicile şi sărbătorile anului’, au fost rostite pentru prima dată de Petru Maior în bisericuţa din Reghin, pe vremea când a condus Protopopiatul Reghinului şi al Gurghiului, între anii 1785-1809.

Petru Maior s-a născut în satul Căpuşul de Câmpie din judeţul Mureş, unde tatăl său, Gheorghe Maior, era preot-protopop greco-catolic. În acest sat, Petru Maior a urmat şcoala primară, clasele gimnaziale le-a urmat la Colegiul Reformat din Târgu/Mureş, iar liceul l-a făcut la Blaj (1771-1774).
Cărturarul român, cel care este unul dintre stâlpii de bază ai Şcolii Ardelene, şi-a continuat studiile la Roma şi Viena, după care a revenit la la Blaj (1780). În anul 1785 a primit Protopopiatul Reghinului şi al Gurghiului, iar timp de 24 de ani, cât a fost protopop s-a remarcat printr-o intensă activitate, atât pentru ca preoţii să dobândească o cultură teologică vastă, cât şi pentru a semăna dragostea de carte în rândul copiilor.
În anul 1809 s-a stabilit la Buda, pentru a fi revizor şi corector al cărţilor româneşti care se tipăreau aici, urmându-i lui Samuil Micu, unde a stat până la moartea sa, în 14 februarie 1821.
În timpul şederii sale la Buda, în 1810, Petru Maior şi-a tipărit şi „Prediche sau învăţături la toate duminicile şi sărbătorile anului”, o culegere de 129 de predici pe care le-a ţinut în timpul slujbelor religioase de la Bisericuţa din Reghin, care acum îi poartă numele.
În predica sa din Vinerea Mare, Predica a 11-a, Petru Maior spunea: „Zi de întristare este, fraţilor, pentru zioa aceasta, zi de jale şi amărăciune! Toţi se cade astăzi să lăcrămăm, toţi să plângem şi să suspinăm (….) Plânge-se cu măsură moartea fiilor, plânge-se cu măsură moartea prietenilor ori a celor preaiubiţi, iară moartea Domnului nostru celui răstignit pre cruce s-o plângem fără măsură. Luaţi aminte! Ştiţi bine, creştinilor, că au mai fost oameni întru această lume carii au primit dureri cumplite, dară patimă grea, muncă fără milă şi cu ruşine pre nimenea n-au fost precum pre Hristos (…) Şi de vom privi la trupul lui, nicio parte parte nu vom afla scutită de osebit chin şi muncă”.
După prezentarea patimilor lui Isus Hristos cu lux de amănunte, Petru Maior rostea că, deşi ştia câte lovituri o să vină asupra sa, „câte palme, câte străpunsuri de spini, câte batjocuri şi toate celelalte munci”, şi-a acceptat sentinţa cu seninătate, deşi alţii, cărora li s-au citit condamnările la moarte, „îndată tot i se albi părul pre cap, altul lemnea, altul muri de spaimă”.
În predica sa despre arestarea lui Hristos, Petru Maior a arătat că „de ar fi ieşit să prindă pre un ucigaş judecat spre moarte, nu putea mai urât să se poarte cu el!” şi că dacă toţi ceilalţi întâi sunt pârâţi, apoi judecaţi şi apoi pedepsiţi, pe Hristos „întâi l-au pedepsit, apoi l-au judecat!”, primind lovituri grele din toate părţile.
Petru Maior a descris apoi judecata nedreaptă de care a beneficiat Mântuitorul, de faptul că, deşi era întrebat de cei care îl judecau, slugile îl loveau peste obraz şi nu îl lăsau să răspundă.
După descrierea patimilor de pe drumul Golgotei, apoi răstignirea, Patru Maior şi-a axat predica pe ceea ce are omul de făcut pentru cel ce s-a jertfit pentru el: „Vedeţi mare dragostea Lui spre voi, pre toţi de toate păcatele ne iartă numai să ne pocăim, numai să ne îndreptăm, numai să ne părăsim de aci înainte de păcate, numai să petrecem de acum înainte viaţă creştinească”, iar cel care nu o va face „nu e vrednic să trăiască între oameni, pentru care Tu ai murit”.
Cercetătorii care au studiat viaţa şi activitatea lui Petru Maior susţin că acesta avea câte o predică pentru fiecare moment sau sărbătoare din an, era un excelent orator, întotdeauna vorbea liber şi că, pe lângă citatele din Biblie, îşi adapta discursul astfel încât să capteze atenţia ascultătorilor, dând exemple pe înţelesul fiecăruia.
„Ce mai aşteptaţi, dară, creştinilor? Carii n-au pus gândul acela, acum să-l înnoiască şi să-l întărească. Iar Tu, Doamne, fă-ne vrednici ca să moştenim blagoslovenia Ta!”, îşi încheia Petru Maior predica a 12-a, din prima zi după Înviere.
Petru Maior considera predica cel mai important mijloc de propovăduire a moralei şi învăţăturii creştine, dar şi o modalitate de a face educaţie civică şi intelectuală tuturor categoriilor de enoriaşi.
Protopopul le cerea preoţilor să transforme predica într-un mijloc de propovăduire a învăţăturii lui Hristos, să educe enoriaşii conform moralei creştine. Astfel, recomanda rostirea liberă a predicii în biserică şi în faţa oamenilor pentru a deveni mai liberă şi mai interesantă pentru ascultători, fiindcă preotul le putea capta mai bine atenţia prin intonaţie, gestică şi improvizaţie.
Petru Maior este cel care a înlocuit cuvântul „cazanie”, de origine slavă, cu cel de „predică”, pe care îl considera cuvânt vechi românesc, fiindcă susţinea că trebuie să ne preţuim cuvintele pe care le avem de la strămoşi.
Acesta a folosit varianta unitară a limbii române culte şi s-a străduit să o folosească şi să o promoveze cât mai mult cu putinţă, folosind atât termeni populari cu circulaţie largă în societate, cât şi neologisme împrumutate din latină şi italiană.
Petru Maior şi-a început seria de discursuri bisericeşti cu predicile funebre, întrucât considera că numărul celor care vin la o înmormântare este mai mare decât al celor care merg la biserică, iar între aceştia se află şi oameni de condiţie socio-culturală şi confesională diferită de cea greco-catolică. În plus, susţinea acesta, dată fiind starea lor psihică, oamenii sunt mai receptivi la preotul care oficiază prohodul.
Maior se ghida şi după o serie de principii, iar în baza acestora preoţii aveau nevoie de o bună cultură teologică şi trebuiau să îşi adapteze predicile în funcţie de calităţile şi pretenţiile ascultătorului.
Petru Maior se află printre corifeii Şcolii Ardelene, alături de Samuil Micu, Gheorghe Şincai şi Ion Budai-Deleanu, fiind unul dintre exponenţii aspiraţiilor naţionale şi sociale ale românilor din Transilvania, fiind co-autor al „Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae” (Petiţia Valahilor din Transilvania). Cu toate acestea, la Reghin memoria acestuia este cinstită doar în câteva cercuri literare restrânse, o stradă poartă numele său, iar bisericuţa pe care a ctitorit-o şi din care a revoluţionat omiletica românească este într-o avansată stare de degradare.
Şi aceasta, în ciuda faptului că Petru Maior a contribuit la elaborarea primului dicţionar etimologic al limbii române, Dicţionarul de la Buda (1825), la care au lucrat Samuil Micu, Ioan Corneli şi alţii şi a fost adeptul scrierii cu caractere latine, lui datorându-i-se ortografia română cu semnele diacritice de sub ş şi ţ, precum şi scrierea după modelul italian a lui che, chi, ghe, ghi.
Construită în anul 1725 într-o formă unică în Transilvania, bisericuţa de lemn din Reghin, recunoscută ca Biserica lui Petru Maior, este acum în pericol să îşi piardă pictura din altar, care datează din 1760, din cauza modului în care a fost tratată în perioada comunistă şi a lipsei fondurilor necesare unei restaurări profesioniste.

Biserica lui Petru Maior din Reghin, cu hramul Arhanghelii Mihail şi Gavril, are 15 metri lungime, 6 metri lăţime şi 14 metri înălţime, a fost renovată în anii 1760, 1857, 1980 şi 1985, ultimele reparaţii fiind făcute de urgenţă pentru a se evita prăbuşirea monumentului, însă au afectat destul de mult partea artistică şi istorică, în special în zona tavanului.
Principala urgenţă este acum salvarea picturii, care cade de pe pereţi din cauza infiltraţiilor apărute în perioada în care biserica a fost părăsită, timp de aproape 40 de ani, din 1948 până în 1985, când a fost reparată la iniţiativa preotului de atunci, Ilie Damian, fost protopop de Reghin.

Există două variante ale construirii acestui lăcaş de cult: una spune că bisericuţa, unica din Transilvania în formă de cruce (formă specifică celor din Moldova), ar fi fost adusă de negustorii macedoneni după ce aceştia ar fi văzut că românii nu au unde să îşi ţină Paştele. A doua variantă susţine însă că românii din Reghin ar fi construit biserica, asistaţi de meşteri macedoneni, şi că, din acest motiv, biserica este diferită de ceea ce exista în Transilvania, fiind construită în formă de cruce, nu în formă de navă, cum era specificul zonei.
În plus, biserica nu avea clopotniţă, care a fost realizată ulterior de preotul Petru Maior, în 1791, ocazie cu care au fost adăugate şi cele două clopote, existente şi acum, dintre care unul are inscripţionat numele cărturarului român.

Marele reprezentant al Şcolii Ardelene, Petru Maior, a slujit în Biserica de lemn din Reghin între anii 1785-1809, timp în care a fost şi protopop al Gurghiului.

(www.agerpres.ro)