Dialog cu Valentin Covaciu, despre ”Omul de Tinichea”

Scriitorul, publicistul și omul de cultură Valentin Covaciu este câștigătorul concursului de manuscrise ”Prozoteca 2019”, competiție care a avut un juriu format din Alex Goldiș, critic literar și Horia Corcheș, scriitor.

Romanul „Omul de Tinichea” a fost desemnat câștigător datorită calităților umane de care dă dovadă. Cele trei coordonate care au adus succesul scriitorului sunt, după spusele sale, „curaj, sinceritate, vulnerabilitate”. Manuscrisul se află în curs de redactare și ne așteptăm să fie publicat în a doua parte a lunii noiembrie, în cadrul editurii „Casa Cărții de Știință”.

Dialog despre sinceritate

În urma unui dialog bazat pe carte, Valentin Covaciu afirmă caracterul dual și antitezic al acestor coordonate:

„Sinceritatea poate fi o tactică de autoapărare a zonelor vulnerabile, zonele cu puls. Sinceritatea poate fi un instrument manipulator. O sinceritate prelucrată: sunt sincer pe ce ştiu, ce ştiu nu e sigur, memoria distorsionează, zicerea distorsionează.”

Tânărul autor face parte din generaţia de tranziţie de final de secol XX, pe când o societate săracă, degradantă şi dezbinată a şocat generaţii întregi prin provocările puse vieţii de familie, personale dar şi spirituale. Familia artistului face parte din clasa de mijloc. Oameni muncitori, industriaşi agricoli. Dar şi dintr-un stat român aflat în schimbare, instabilitate, corupţie şi abuz.

„Tot ce faci tu este combustibilul care te duce mai departe din rememorare. Ne străduim să ne autodezamăgim. În legătură cu trecutul nostru, nu văd rezolvarea în încercarea de a modifica trecutul, a modifica viitorul. E bine doar pe termen scurt. Dar creezi forţe contra ta. O istorie contrafăcută. Nu cred că e productivă atitudinea isterică tip „rezolv-eu”. Noi nu am fost buricul pământului. Avem prea mari aşteptări…”

Starea generală a lucrurilor nu arăta promisiunea unui viitor. Şi iată că ne aflăm astăzi în întâmpinarea unui artist în plină floare, al cărui parcurs literar va putea într-o bună zi să denote tăria de caracter al omului descendent zonei noastre culturale.

Cine sau ce este „Omul de Tinichea”?

Valentin Covaciu a trăit primii zece ani ai vieţii într-o continuă mutare, precum mulţi alţii din generaţia lui. A locuit cu părinţii o vreme, dar după ce aceștia s-au despărţit a fost lăsat în grija bunicilor, străbunicilor, alteori în chirie cu tatăl său în Târgu-Mureş, sau cu mama în Reghin, „de-a dreptul bulversant”, mărturiseşte intervievatul.

În baza unei copilării zbuciumate, a rodit sentimentul de apartenenţă a unui grup sau nevoia de afecţiune. Momentele lăsate în grija altora decât părinţii au stârnit fel şi fel de conflicte în anii de adolescenţă a autorului. Spune el: „am avut foarte multe conflicte în viaţa familială. Momente în care dădeam vina pe părinţi pentru ce mi se întâmpla mie. Refulam. Totuşi, nu este de condamnat. Suntem cu toţii animale. Adică avem şi o parte animalică. Şi cred că aceste justificări fac parte din maturizare.”

După absolvirea „Colegiului Naţional Papiu Ilarian” a urmat studiile Universităţii ”Petru Maior” Târgu-Mureş şi Universităţii de Arte din Târgu-Mureş şi a lucrat în diferite domenii, inclusiv la ziarul Zi de Zi: „am lucrat doi ani ca reporter la Zi de Zi, cinci ani la tehnoredactare.”.

„Perioada de libertinaj a fost în facultate. Acum sunt atras de lucrurile alternative, private. E vorba de responsabilitatea individului în societate. Implicare.”

„Îţi creezi farse ţie. Acum vezi cât de bine era şi cât de frumos şi de drăguţ erai când erai mic. Dar nu era chiar atât de bine, nu erai chiar atât de inteligent, nici cel mai frumos, etc. Apoi apar crize. Apoi dai vina pe cineva, ca pretext. Ca să te justifici. Dar uite că, din asta mi-am dat seama ce părinţi faini am… ”

Târgu-Mureş, Cluj-Napoca (un an), Londra. La Londra viaţa scriitorului este influenţată de o relaţie amoroasă, care va sfârşi, din nou, în brutalitatea acestor schimbări bruşte de situaţie.

„Nu cred că e relaţie la distanţă fără a ne putea vedea foarte des. Ai nevoie de fizicalitate, fără nu e relaţie. E foarte greu să menţii comunicarea cu un om după o întrerupere.”

„Am fost la Londra, după care m-am întors la ziar, dar am demisionat, întocmai pentru a scrie romanul.”

Autorul conchide: „Nu cred în momente şocante, marcante. Momentele foarte grele ale vieţii, momentele de pierdere, ca de exemplu moartea unui prieten foarte bun, care şi el scria – aceste momente m-au împins să scriu, să merg mai departe, m-au motivat să supravieţuiesc.”

Misiunea educativă

Valentin Covaciu a implementat proiectul alternativ „Scriitori la Şcoală”, care i-a avut ca invitați pe Gabriela Feceoru, Elise Wilk, Marin-Mălaicu-Hondrari, Demény Peter, László Noémi, şi alţii. Programul a constat în stabilirea unui dialog între scriitori şi elevi, în timpul orelor de limba română.

Proiectul a fost susţinut de Fondul Cultural Naţional, dar cu toate acestea Valentin Covaciu susţine că au fost făcute mari eforturi pentru a se susţine financiar fiind totuşi mulţumit de munca depusă.

El a găsit elevii oarecum străini de felul lui de a scrie, „abrupt, cu multe tăişuri, schimbări bruşte de situaţie”, spune scriitorul, şi mai apropiaţi de autori străini, de genuri precum fantasy. Valentin Covaciu a rămas cu o impresie bună, în urma acestor încercări, deoarece a avut sentimentul de „consolidare” şi de „ridicare” a nivelului de cunoaştere a literaturii contemporane în liceu.

Personajul din literatura fantastică, creat de Lyman Frank Baum, în „Vrăjitorul din Oz”, este un fost tăietor de lemne pe nume Nick Chopper. Povestea spune că s-a îndrăgostit de o fată, dar dragostea i-a fost interzisă. O vrăjitoare i-a blestemat toporul, pentru a nu-l lăsa să o ia de soţie pe iubita lui, după ce a fost mituită de baba leneşă, care o ţinea pe fecioara din Munchkin ca servitoare şi nu-şi dorea s-o piardă. Toporul vrăjit i-a retezat membrele unul câte unul. De fiecare dată când pierde un membru, un tinichigiu pe nume Ku-Klip l-a înlocuit cu o proteză de tinichea. În final, nu a mai rămas nimic din el – doar tinichea. Totuşi, tinichigiul a uitat să-i înlocuiască inima. Odată ce Nick Chopper era făcut numai din tinichea, nu mai putea iubi domniţa de care era îndrăgostit.

„Încă nu sunt sigur care va fi titlul, „Omul de Tinichea” sau „Omul de Tinichea. Rugină.”

Această indecizie a autorului este bazată pe faptul ca în povestea lui Luman Frank Baum, Omul de Tinichea este găsit de Dorothy într-o pădure, ruginit, fiind prins în ploaie. Ea îl salvează folosindu-se de uleiul lui, se împrietenesc şi pornesc la drum spre oraşul de Smarald pentru a-l întâlni pe Vrăjitorul din Oz şi a-şi îndeplini fiecare dorinţele.

Cu toate acestea, Omul de Tinichea al scriitorului american L. Frank Baum, creat la final de secol XIV, apare în romanul lui Valentin Covaciu ca un simbol al condiţiei umane, pe o perioadă mai lungă de timp.

Fiind rugat să ne destăinuiască informaţii privind conţinutul romanului, autorul a încercat să nu ne strice o posibilă experienţă plăcută, cu menţiunea „intraţi pe riscul vostru”:

„Personajul s-a născut tocmai din greu, din aceste evenimente nefaste din viaţă. Perioade foarte grele, susţinute de anumite pretexte motivaţionale, justificări. Întocmai pentru a putea merge mai departe, ca să mai treacă o zi”. Există momente de conflict puternic, de refulare, întocmai pentru a evita o traumă, pentru a deţine un oarecare control asupra vieţii.”

„Povestea urmăreşte trei fire narative. Primul este prezentul, adică ce mi se întâmplă mie când scriu. Al doilea este momentul copilăriei, adică din 1989 până în 2000, când eram în clasa a V-a. Iar aceste două fire se îndreaptă în valurile lor către un al treilea fir, în care se găsesc poveşti din Londra. Iar acele poveşti din Londra îşi au cauza în primul fir, al copilăriei. În mare, e vorba despre lucruri nasoale pe care ajungi să le faci, lucruri urâte ce ţin de instinct, de partea asta animalică şi de ce facem ca să evităm să rănim persoanele din jurul nostru, cum ne comportăm în acest sens. Personajul se adresează unei fete, prietenei sale din Londra şi e scris sub cheia sincerităţii”, spune Valentin Covaciu.

Fiind întrebat de alţi autori care l-au influenţat sau marcat stilul scriitoricesc autorul susţine că „pe partea de autori nu aş merge foarte mult. Sunt scriitori de la care am luat lucruri neintenţionat.”

Reporter: Din ce curent face parte textul?

Valentin Covaciu: Ca scriitură este contemporan textul. Ca mişcare e un fel de filozofie… Eu am fost atras de metamodernism. Metamodernismul a apărut la doi filozofi din Olanda, mai întai pe un blog şi apoi s-a răspândit şi la noi. Merg pe noua poezie, new sincerity, unde sunt promulgate idei ca vulnerabilitatea, sinceritatea, post-media, post-newmedia… În ceea ce priveşte textul, câteodata te ambalezi, intri, mergi în poveste. Autorul (personajul din text) este foarte strict în ceea ce povesteşte. Se raportează la cât ştie, fără nu ştiu ce înţelesuri filozofice. Atât în discursul personajului, cât şi în roman. Nu doreşte să fie manifest sau way of life. Are nesiguranţă. Umor, ironie, autoironie. Are caracter biografic. Mai ales că după revoluţie, mergea foarte bine biografia. Nu am încercat să adaug nimic nou. Este doar felul în care mă raportez la biografia mea. Ţin să menţin o comunicare deschisă.

Rep.: Cui ai dori să te adresezi?

V.C.: Nu am ales un public ţintă. Am încercat să merg în zone cât mai vulnerabile, am încercat să fiu coerent şi sincer. Nu m-am gândit foarte mult la cititori. Cititorul e prietena mea. Nu m-am gândit că ar fi publicat. Mi-e greu să accept ideea că îl public. M-am concentrat pe narator, nu pe mine. Dacă ar fi o miză a textului, aceea ar fi de a fi citit. E scris şarmant. Citind parcurgi un traseu alături de personajul-narator. Până la final. Îmi doresc să fie citit. E o chestie importantă pentru mine ca scriitor. Sunt curios de un lucru: citind, o să simţi că ţi-ai pierdut timpul?

Rep.: Cum te aştepţi să fie primit textul?

V.C.: Nu am nici o aşteptare de la cititor. Nişte tips, ca să se bucure: grija cu care citeşte. Textul e suculent, cu puţină răbdare. Deoarece are un flow. Se rupe, trece dintr-un grai în altul… Mă joc foarte mult cu limbajul. Nu există linii de dialog. Chiar dacă vorbesc pe un paragraf 4-6 personaje. Să treci peste partea de repulsie. Sunt momente derutante, nu trebuie înţelese toate, doar lasă-l să curgă.

Rep.: În ce fel te-a schimbat acest proiect?

V.C.: Pe mine m-a ajutat în relaţia cu părinţii. M-a pus în situaţii interesante, de scriitor dar şi de omul care îţi vorbeşte despre ce a scris. Fiind foarte dur cu sine, m-a eliberat. Solitudinea m-a ajutat.

Rep.: Când ai început acest proiect?

V.C.: Provine din liceu ideea. Am avut trei variante de text, fără legătură. În Londra am mai scris, dar asta nu a contat deloc. Apoi am avut o perioadă de blocaj, un mare blocaj, no motivation, no reading, no writing. Din 2016 am început să lucrez la „Omul de tinichea”. L-am trimis la unele concursuri. Dar nu era gata ultimul capitol. Am terminat astă-vară, cu mari emoţii… E vorba de un personaj care vorbeşte cu o prietena din copilărie, etc… Din care rezultă o poveste foarte nasoală. A durat aproximativ patru ani să scriu. Dar am scris pe perioade. Conţine de asemena, bucăţi greoaie. Lucram de dimineaţă până seara, apoi mai şi scriam. Spre împlinirea mea, am câştigat concursul Prozoteca 2019, avându-i în juriu pe Alex Goldiş, critic literar şi Horia Corcheş, scriitor. Editura este „Casa Cărţii de Ştiinţă”, o editură mică, pe gustul meu. Se ocupă mai mult cu traduceri şi proză dar în special Est Europeană. Nimic fancy, nu tu instituţii. Deloc expansiv. Mie îmi place teatrul independent. Simt că încă mai pot lucra la text. Iar termenul dat de editură mă bucură, mă motivează să scriu.

A consemnat Vlad TODEA