Ce vede, aude, simte și nu spune emigrantul

M-am gândit mereu că gura bate curul și e mai bine să taci decât s-o faci pe deșteptul. De aceea m-am ferit să comunic impresii de unde muncesc, din țara în care trăiesc. Unii care au auzit de primirea mea în Uniunea Scriitorilor din România poate își imaginează că îmi duc viața citind și scriind… Nu! Muncesc cu mâinile la o bandă rulantă. Am încă datorii de plătit la bănci și la fisc. Și să mă hrănesc. De aia. Ca să-mi treacă timpul mai ușor, recit pentru plăcerea mea vreo 12 poeme din literatura engleză pe tură… mai citesc în weekend, că seara cad lat, mai trimit când și când câte un grupaj la vreo revistă… și cam asta e toată activitatea mea de scriitor…dar în timp ce muncesc nu pot să nu observ decorul, omul, roboții, lumea…feluritele nații cărora le aparțin colegii și colegele mele: sirilankezi, indieni, pakistanezi, filipinezi, spanioli, portughezi, polonezi, lituanieni, ghanezi, gabonezi, senegalezi, angolezi, italieni, moldoveni, brazilieni, slovaci, sloveni…etc. Desigur e mare diferență între percepția pe teren a individului și reprezentarea generală…ai ocazia să afli viața lor în satele și orașele de baștină, preferințele culinare, proiectele, înclinațiile morale, religiile și convingerile politice… cauzele plecării… poveștile personale…acest grup de peste 300 de oameni, grup cu atâtea stratificări, trăiește o epocă atât de ciudată… de tulbure…un marasm al lipsurilor… multă multă sărăcie… peste tot…asta văd că au lăsat toți de pe unde au plecat… 167 milioane de oameni din întreaga lume au pornit în bejenie, în 2017, în căutare de lucru… o țară mare de dezmoșteniți… războaie, persecuții, guverne ostile, corupție, nepăsarea comunităților devenite amorfe, nereactive… toate se reflectă în această migrație… Ce vreau să spun cu asta..? Dacă voi putea scrie vreodată romanul conglomeratului național si social din care fac parte, adică să surprind mișcarea nisipului mărunt în această Mare Aluviune, atunci pot să visez la un loc de veci în istoria literaturii…L-am auzit și pe Vișniec portretizându-ne pe TVR internațional, pe noi emigranții…se plângea, regreta că nu vorbim o limbă străină la un nivel avansat, că suntem aproape excluși din cultura locului prin această hibă … Hâm! Poate da, poate nu! Nu polemizez cu Vișniec, doar vreau să vă spun că lumea – masa muncitoare, că a pierdut caracterul de clasă, trece printr-o criză teribilă; cunosc asta de doi ani jumate, cunoaștere zilnică prin contact epidermic… sunt condiții omenești de lucru: asigurare de sănătate, pensie, cantină la locul de muncă, vestiar, cafea, lapte haine de protecție, bonusuri, corectitudine la plată; nimic de zis, de protestat… dar e ceva teribil, confuz si ascuns, o magmă sufletească de insatisfacție, o lava uriașă, migratoare, care curge așa domol într-un fluviu de gesturi: de la conserva de pește ieftină până la hainele imitație de materiale scumpe; de la poundland la solduri; de la planificarea bugetului de hrană la mers pe jos pentru economie… Emigranții nu spun, tac, se feresc să discute…e un tabu…la întrebările celor de acasă, „Ei cum e? E bine la voi?” răspund că „În general e bine!” Și atât, după care trec la alt subiect… Ce stele ale destinului le luminează tăcerile în acele clipe?

Ioan POTOLEA