Sunt ziarist, dar mă tratez

– Asta nu e presă, nu mai e presă în ziua de azi, nu mai e, nu mai e… îmi spune, lovindu-și ziarul de picior.

Cu ochii mijiți mă fixează ca pe elasticul de praștie, iar eu repede îmi adun reportofonul, microfonul, camera de filmat, telefonul mobil, agenda de lucru, pălăria de velur, pixurile, toată sarsanaua. Fac un pas mare pentru a mă îndepărta și simt cum iau sub talpă un cocean de porumb fiert lăsat din neglijenţă pe jos. Pământul îmi fuge de sub picioare, mă dezechilibrez, și-n zborul meu lin aud cum pârâie ceva. Și, rămân aşa, înţepenită pe loc, uitându-mă prostită în jur.

Strada forfotă de oameni grăbiți, cu ochii ca două ventuze pe telefon, fiecare scrie comment pe text, text lung, text scurt, doar text, păreri expuse, judecată, osândire, articole, știri, știrulețe, cu buzele tivite mărunt, cu fruntea încordată, în tăcere, dau like pe facebook, comment pe text… strângându-și subsuoară plasa cu cafea şi supa de tăiţei de amiaz’, fiecare compune.

Și, rămân aşa, înţepenită pe loc, uitându-mă prostită în jur, cu fesierii lucrați la sală la vedere, întrebându-mă, oare, ce a pârâit?! Și ce aș mai putea scrie?!