INTERVIU: Alex Stoicescu, rol de debut la Radu Afrim Cultură
  • Malina Moraru
  • 0 comentarii
  • 850 Vizualizări

INTERVIU: Alex Stoicescu, rol de debut la Radu Afrim

Despre cum să îți croiești drumul cu propriile forțe

Actor absolvent al Universității de Arte din Târgu Mureș, și student la programul de masterat al aceleiași universități în clasa lui Nicolae Cristache, Alexandru Stoicescu se află în pragul de a păși spre un viitor remarcabil în meseria pe care a ales-o, sau care l-a ales. Dacă îl surprinzi călcând apăsat pe trecerea de pietoni, poți să înțelegi faptul că mereu îl preocupă ceva, fie un rol, fie faptul că nu a ajuns la masa de prânz, fie faptul că are puțin timp liber și nu știe dacă să învețe totuși ceva sau să se odihnească. Vă invit, așadar, să citiți gândurile unui actor în fața unui debut important în rândurile ce urmează.

De veghe în lanul de porumb

Când era mic avea o trupă muzicală și filma videoclipuri cu camera VGA a telefonului pentru că îi plăcea să fie artist. Mai târziu s-a prins de el microbul spectacolului, și nu l-a mai părăsit niciodată. Cu reușita la Facultatea de Inginerie Chimică, a ales totuși să folosească gândirea logică în meseria de actor. 

„Am scris versuri pe negativul de la melodia „Waka-Waka”. Aveam un telefon mic Alcatel și ne filmam dansând cu coregrafie și cântând în porumb, în Solovăstru. De acolo a început să îmi placă ideea de spectacol, cântam și mi se spunea că am voce, dar atunci aveam cinci, șase ani. Am ajuns în gimnaziu și trebuia să aleg un liceu. Am ales profil de Științe ale naturii (bio-chimie) pentru că voiam să scap de orice însemna tocit: istorie, română, și am zis că asta se potrivește și chiar așa a fost. La final de clasa a XII-a am intrat la Inginerie Chimică. În același timp mă pregăteam și pentru teatru. Jucam într-o trupă de teatru amator în Reghin, la Clubul Tineretului. Am făcut parte din distribuția a două spectacole și am mers în multe locuri cu ele, printre care la Brașov, la Medgidia, la Caracal, și de acolo am prins microbul acesta. Voiam să fiu acolo, pe scenă, era și eram important, cred că începuse ca teatrul să conteze tot mai mult pentru mine. Eram timid, dar am descoperit că pot să mă ascund după personaje, mi-am găsit scăparea. Am sunat o actriță pe care o cunoșteam și o întreb: „Să dau la teatru?” A zis:„ Du-te!”. Din ziua aia nu am mai vrut să fac altceva decât să mă pregătesc pentru teatru. 

Datorită matematicii, gândirea logică mi s-a dezvoltat foarte mult. Gândesc foarte pragmatic. Între timp mi-am dezvoltat și partea creativă și acum le îmbin.”

„Am fost crescut cu iubire, și cred că de-asta pot să plâng”

Trecând prin anii de facultate, parcursul lui Alex nu a fost lipsit de provocări, facultatea de actorie fiind una extrem de solicitantă pentru un student conștiincios care nu vrea să piardă niciun minut de muncă, cu atât mai mult cu cât pandemia l-a lovit „direct în Shakespeare”, cum s-ar spune. Cu toate acestea, a reușit să recupereze pauza neintenționată și mai mult de atât, să lucreze la parcursul lui actoricesc chiar și din căldura căminului de acasă. 

„Nu știam ce mă așteaptă și m-am lovit foarte tare încă de la început pentru că lucram la un spectacol în regia lui Mihai Crăciun cu trupa de la Reghin. Premiera o aveam cam după prima săptămână de facultate și venise Puiu, profesorul de Suzuki și ViewPoints, și programul devenise unul încărcat la facultate. Am intrat și la Medifun, plătisem 200 de lei și nu mă puteam duce. Eu făceam naveta la Reghin zilnic, plus facultatea. Deși era prima săptămână de facultate, cu Puiu repetam zilnic și repetam mult. Plângeam în fiecare zi când ajungeam acolo pentru că nu mai puteam. Sunt un om plângăcios, de mic plâng. Am fost mămos și poate că de-asta… dar cred că am fost crescut cu iubire și cred că de-asta îmi permit să plâng.

Pandemia a fost grea. După primul semestru în care am înțeles cu ce se mănâncă actoria, ne-am lovit de emoțiile acelea oribile de la examenele de actorie din primul semestru anul I. Apoi când să alegem textele, urma să lucrez „Crimă și pedeapsă” la clasă. Am mers o lună acasă, și asta s-a transformat într-un an, un an pierdut zic eu…pentru că studiam Shakespeare stând pe scaun. Cu toate acestea, acasă mi-am făcut un program de lucru: aveam antrenament fizic, apoi făceam dicție, canto și apoi repetam textele la actorie sau citeam, vedeam un film de pe lista de „importante” în fiecare zi. Dacă nu aveam pauza asta probabil că nu aș fi avut timp să fac toate lucrurile astea având în vedere programul încărcat de la facultate. A fost totuși un an în care am avut și de câștigat. Am revenit la facultate și cred eu că am recuperat destul de mult.”

Actoria nu e meserie ușoară. Pare simplu să rostești o poezie sau să faci oamenii să râdă, însă în spatele acestei aparențe, există niște oameni care se descompun încet în încercarea de a căuta și de a găsi adevărul în personajele pe care le interpretează. Această misiune vine laolaltă cu experiențe de viață mai mult sau mai puțin fericite pe care actorii le convertesc în instrumente actoricești.

„Cred că un actor trebuie să treacă prin o mulțime de experiențe în viața lui, și nu numai ca actor ci și ca om în general. Cu atât mai mult în meseria de actor pentru că noi lucrăm cu sentimentele, cu stările și dacă nu le trăiești atunci doar le schițezi, poți doar să redai o senzație. În momentul în care le trăiești, altfel te raportezi la orice situație, altfel înțelegi personajele. Cred că oricât de greu ți-ar fi în unele momente din viață, dacă reușești să treci peste ele le poți folosi foarte util în meserie. Un exemplu este personajul „Tuzenbach” din spectacolul „Trei surori” montat de Irina Moscu la Teatrul Studio, unde am reușit să mă apropii foarte mult de ceea ce aveam de făcut pentru că am trăit o experiență asemănătoare cu a personajului.”

Foto: Radu Afrim

Norocul este ceea ce se întâmplă când pregătirea întâlnește oportunitatea.

Alex a muncit enorm pentru a putea onora șansa de a juca rolul său de debut în spectacolul „Ierbar”, după „Cartea plantelor” de Simona Popescu, montat de regizorul Radu Afrim la Teatrul Național din Târgu Mureș, la numai 21 de ani. Se pare că acolo unde există muncă și dăruire, apare și norocul, cu condiția de a lupta neîncetat pentru a-l putea îmbrățișa cu forță.  

„Rolul acesta de debut este un lucru foarte important pentru mine, mai ales că nu este orice rol de debut, ci este un debut la Radu Afrim. Pe lângă vizibilitatea pe care mi-o oferă faptul că lucrez cu un astfel de regizor, experiența pe care mi-o aduce, este un prim pas important. Abordez acest rol la fel cum abordez orice alt rol, cu seriozitate și foarte multă muncă. Tratez cu aceeași conștiinciozitate și un rol secundar și un rol principal, indiferent unde sau la cine joc. S-au desfășurat așa de repede toate lucrurile acestea astfel încât nu am realizat ce mi se întâmplă. Am trecut de la spectacolul cu Irina Moscu pentru care lucram la Teatrul Studio, și am ajuns din timpul repetițiilor să lucrez la Teatrul Național. Era un spectacol construit, pentru că se repetase aproape o lună la el înainte să vin eu. Perioada de acomodare a venit odată cu recuperarea a ceea ce s-a repetat până atunci. Eram atât de implicat și de entuziasmat încât nu am simțit că mi se întâmplă asta. Acum că mă uit înapoi, e uriaș. Pe unii actori abia așteptam să îi întâlnesc în culise după spectacolele lor, și acum schimb replici cu ei pe scenă…

Mă consider norocos. Știu că foarte mulți din facultate muncesc enorm, dar cred că îți trebuie și puțin noroc. La mine așa s-au aliniat planetele, și am ajuns acolo. După ce am ajuns pe scenă m-am ținut de muncă pentru a demonstra că merit locul acela, dar oportunitatea mi-a fost oferită”.

Foto: Radu Afrim

„Pentru că eu sunt un om care iubește, știu ce să caut și atunci caut iubirea”

Rolul pe care Alexandru Stoicescu îl interpretează în spectacolul lui Radu Afrim, este un copil abandonat, pe care nici iubirea nu pare să-l mai găsească, un copil opus celui care a fost Alex la începuturile vieții lui. Un rol care consumă multă energie fizică și sufletească.

„E un copil de la Casa de Copii care a crescut fără părinți. De fiecare dată când încep povestea asta încep la fel…dar cred că acest copil nu este definit doar de condiția aceasta. E un copil neputincios, care are multe nevoi, e un copil descompus de lipsa iubirii din viața sa, un copil alungat de toată lumea, bătut, aruncat. Nu mi-a fost greu să-l accept și nu mi-a fost greu să ajung la el pentru că nu mi-am propus să joc neputința, ci să joc nevoia. Pentru că eu sunt un om care iubește, știu ce să caut și atunci caut iubirea. Asta încerc să caut în orice alt personaj de acolo, și atunci orice interacțiune se transformă în a fi aproape, în a simți căldura. Personajului meu i se întâmplă atât de multe lucruri încât nu trebuie să mai arăt eu ce am pățit până atunci pentru că se înțelege foarte bine din construcția spectacolului”. 

„Eu servesc spectacolul, nu îmi servesc scopul neapărat”

Despre viitorul lui Alexandru Stoicescu probabil că vom mai auzi și cu siguranță va face cinste familiei sale, profesorilor săi și în primul rând sieși. Își dorește să joace, să joace și iar să joace. Și cine îl poate împiedica?

„Mi-aș dori să joc în spectacole horror. De altfel, rolul acesta din Spectacolul lui Radu Afrim este unul pe care vreau să îl joc. Mă consumă foarte mult fizic și emoțional, pentru că e uriaș copilul. Tot ce trăiește este schingiuitor pentru un trup de om. E peste tot. Totodată, cred că aș vrea să joc un rol din Shakespeare, să lucrez fizic la asta pentru că asta nu am făcut. Îmi doresc să am un post în teatru, nu ca să mă plafonez cât să joc cu actori și cu regizori cu experiență, pentru a învăța meserie și în felul acesta. Am mers la facultate să-mi pun o bază solidă, dar îmi dau seama că am nevoie și de experiența dintr-un teatru. Mai târziu cred că mă văd plimbându-mă dintr-un oraș în altul, având colaborări, să existe dinamică. Nu mă văd făcând altceva. Pot să fac altceva, dar eu trăiesc pentru teatru. Poate e doar o vrie a tinereții și mai târziu o să realizez că  este doar o meserie dar deocamdată simt că doar asta vreau să fac. 

Țin să cred că nu sunt un om orgolios, pentru că nu am, nimic de câștigat. Eu servesc spectacolul, nu îmi servesc scopul neapărat. Asta din păcate nu văd la toată lumea și simt că se pierde ceva. Scopul teatrului nu e să te pună pe tine în evidență ci să dăruim, să vindem povești, să vină un om la teatru și să plece după spectacol altfel. Să dăruim…ăsta cred că ar fi singurul scop”. 

Mălina MORARU

Distribuie:

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere! Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Recomandari



Citeste Zi de Zi Online


 

 

 










 

 

 

Print


 





Transilvania Business

ARHIVE

error: Content is protected !!