Delictul de opinie – USR și fața bolșevică a politicii

USR NU este un partid de dreapta (nu a fost niciodată) ci este un partid de orientare marxistă,

În USR democrația internă a murit (asta dacă a existat cu adevărat vreodată, dincolo de simulacrul unor alegeri interne),

USR are mai degrabă interese internaționaliste și nu naționale (conform orientării politice),

USR consideră civilizația europeană ca fiind necesar a fi dezarticulată.

Vom parcurge împreună argumentele care ne vor face să înțelegem pozițiile publice împotriva unor factori culturali sau religioși.

Pentru a ne dumiri însă de ce, astăzi, în USR opinia a devenit un delict, trebuie să aveți răbdarea să parcurgeți câteva rânduri în plus.

Părinții marxismului au dat lumii o ideologie și o multitudine de regimuri totalitare, crime împotriva umanității, conflicte, etc. Sigur îmi puteți spune că datorită unor transformări inerente, aceste regimuri au adus și progres economico-social pentru unele țări, România fiind una dintre ele. Nu am să vă contrazic, dar am să vă spun, da, dar cu ce preț? Sigur făcând o comparație cu evoluția noastră din ultimii 30 de ani, întrebarea rămâne la fel de validă! 

Revenind, marxiștii europeni, au realizat că toate predicțiile lor privind inerenta revoltă globală a proletariatului nu se vor împlini. Prin urmare trebuia găsită o metodă de cucerire a puterii și de răsturnare a societății capitaliste. Pentru marxiști, aprioric unele grupuri sociale erau bune, iar altele rele. Așadar cu ce înlocuim proletariatul care refuză să se revolte pentru a obține (noi) puterea?

Doi marxiști, ambii buni teoreticieni, au încercat să găsească un răspuns. Antonio Gramsci în Italia și György Lukács în Ungaria. Pentru Gramsci soluția era nu înlocuirea proletariatului ci „eliberarea” acestuia de sub jugul culturii occidentale și a religiei creștine, prin discreditarea și distrugerea acestora. Lukács a pus însă întrebarea „cine ne va salva de civilizația occidentală” identificând marele dușman al construcției societății marxiste în însăși cultura europeană. De altfel, Lukács va avea prilejul să-și pună în aplicare ideile în timpul regimului bolșevic al lui Bela Kun din 1919, el fiind numit ”comisar al culturii”. După acest experiment eșuat (grație și lipsei de sprijin a muncitorilor unguri speriați de introducerea educației sexuale pentru copiii lor în școli), Lukács se reorientează și datorită sprijinului financiar primit din partea unui bogat moștenitor german, contribuie în mod decisiv la crearea unui institut asociat Universității din Frankfurt, rămas în istorie drept Școala de la Frankfurt. Pentru neomarxiști (deși neomarxismul nu reprezintă un Marxism nou s-au măcar o înnoire a gândirii lui Marx) soluția salvatoare este găsită în prezența celor identificați ca făcând parte din grupurile oprimate, minorități ce pot fi utilizate ca vârf de lance în cucerirea puterii politice și instaurarea dictaturii. Pentru Marx Horkheimer (președinte al institutului în 1930) dar mai ales pentru Herbert Marcuse, cele susținute de György Lukács aveau sens, iar traducerea era simplă: trebuia găsită o nouă forță care să-și asume dărâmarea societății capitaliste. Oriunde e mai ușor de găsit aceste forțe decât în prezența unor grupuri create artificial și cărora li se oferă identitate ideologică: minorități sexuale ce se vor îndrepta împotriva persoanelor heteroxesuale, feminismul, înțeles însă aici din postura conflictului antamat între femei și bărbați, populație de culoare (negri devine un cuvânt/ categorie discriminantă) contra albi, atei contra creștini, tineri contra vârstnici și lista poate continua. În fapt intrăm în logica unui război subversiv de uzură menit să distrugă civilizația creștină a occidentului.

Venirea lui Hitler la putere va face ca în 1933 Institutul să fie închis și relocat în SUA. Familia, biserica, statul rămân însă reperele ce trebuiesc lovite pentru a distruge lumea capitalistă. Încet, dar sigur, lumea academică și politică americană a fost luată cu asalt, pentru neomarxiști, valorile, principiile morale, însăși natura umană nefiind altceva decât construcții socio-culturale. A mai fost nevoie de un mic pas pentru ca progresismul asumat sub forma corectitudinii politice a cancel-culture să devină norme și marfă de export ideologic al unei țări care altădată se lăuda cu stindardul libertății, al drepturilor individuale și ale concurenței. Totul este permis în numele demolării „vechii orânduiri” iar „omul nou” creat astfel este un om fără identitate, fără repere, un om ce acceptă fără împotrivire dictatul puterii, normele impuse de cei ce se autodeclară lideri morali ai noii normalități. Cetățeanul se universalizează, dar în fapt devine al nimănui, fără protecție, fără drepturi, fără umanitate. Obsesiile neomarxiștilor de pretutindeni sunt ușor de identificat: cea a demolării bisericii creștine, a anticorupției, a drepturilor LGBTQ++, a agendei verzi etc. Dar toate acestea sunt doar instrumente propagandistice menite să ușureze accesul la preluarea puterii și construcția unei lumi, pe lângă care gulagul rusesc pare aproape paradisiac. „Nu vei avea nimic și vei fi fericit”, devine mantra neomarxistilor.

Toate acestea sunt ușor identificabile în discursul și comportamentul USR. Sigur, USR participă la jocul democratic, are adepții săi, dar nu mă pot preface că nu-mi amintesc cazul altor participanți la jocul politic care odată câștigând puterea, au produs unele dintre cele mai mari nenorociri ale umanității. Sigur, fără o ingerință străină și fără falsificarea grosolană a unor alegeri USR nu e capabil să se apropie nici măcar de ideea unei majorități parlamentare.

P.S. 1. Pentru că a suscitat comentarii cazul Lasconi. Avem de-a face cu două variante: 1. Fie e un circ ieftin prin care mama Lasconi încearcă să câștige sprijinul și simpatia unor alegători locali, în timp ce fiica împacă tabăra LGBTQ+, fie

P.S. 2. Am avut un acces de sinceritate, aspru pedepsit de un partid care nu suportă delictul de gândire și acțiune individual care nu respectă norma ideologică (ceea ce demonstează corectitudinea afirmațiilor de mai sus). Mai trist, în acest caz, mi se pare reacția fiicei, care îmi aduc aminte de tristele vremuri staliniste în care copii își înfiereau părinții ca și dușmani ai poporului. Însă acesta este un comportament normal pentru adepții ideologiei neomarxiste.

Dr. Lucian SĂCĂLEAN,

Politolog