Ce este spionita?

O boală ancestrală. De obiecei se stinge în faza acută. Dar se cunosc şi cazuri când boala devine cronică, incurabilă şi în cele din urmă pacientul sucombă. În epoca de piatră deja se găseau cu siguranţă neaderthalieni mai curioşi din fire care au tras cu ochiul la daraba de halcă a vecinului de grotă. După ce i-a ajutat Prometeu şi le-a adus focul, a fost o joacă de copil să meargă după miros sau firul de fum ca să găsească cine face un grătar mai apetisant. Că de la stomac a pornit totul. Omul nu se naşte ca să mănânce, dar dacă nu mănâncă, de regulă, moare! Odată cu evoluţia omenirii a evoluat şi spionita. Fleica nu mai prezenta un interes atât de mare încât să-şi rişte cineva pielea pentru ea. Boala cu toate acestea nu a putut fi eradicată. Chiar dacă nu mai stau demult în grotă urmaşii suferinzilor de spionită continuă să tragă cu ochiul şi timpanul la tot ce mişcă în casa vecină. Curiozitatea în sine nu ar fi o boală grea, deşi scurtează viaţa, susţin specialiştii, dar dacă nu ar fi fost curios Dl. Fleming la ce e bun mucegaiul, nu ar fi descoperit penicilina, nu i aşa? Şi tot aşa, omul curios din fire mai trage şi câte o poză, câte o filmare scurtă în locuri exotice… ba o gânganie, ba un fluture de noapte captat cu teleobiectivul şi gata diagnosticul: spionită acută! De aici la cronicizare e doar un pas! Dacă pacientul pică pe mâna Unchiului, renumit de excesul său de zel, mai mult ca sigur va fi tratat cu multă atenţie! Explicaţii se pot găsi, dar frecţia la piciorul de lemn, de obicei nu dă rezultate. Sau dă?

Erika MĂRGINEAN