2007 – anul aterizarii într-o noua "zona gri"

Un om politic de vârf din România spunea odata ca tot ceea ce i se întâmpla bun acestei tari vine târziu si la presiune externa. Asa si cu aderarea la Uniunea Europeana. România s-a vazut intrata în familie la doi ani si jumatate dupa aderarea fostelor tari comuniste din Europa Centrala si a republicilor baltice, cu o fractiune de secunda înainte de ferecarea usilor, nu se stie pentru cât timp. Si a reusit sa-si atinga obiectivul în urma presiunilor adesea infernale pe care autoritatile de la Bruxelles le-au facut asupra clasei politice de la Bucuresti. Câtiva dintre tehnicienii care au dus greul negocierilor de aderare spun si azi povesti de-a dreptul incredibile despre rezistenta acerba la reforme din interiorul zonei politice. Tot ei stiu si cum au fost convinsi baronii centrali si locali sa accepte totusi introducerea masurilor de transparenta, concurenta si reformare a justitiei: adesea prin pumni batuti în masa, de prea multe ori cu promisiunea unor compensatii ulterioare, sub diferite forme. Aceiasi tehnicieni povestesc si despre felul în care Bruxelles-ul întelegea sa tina mereu România în priza. "Când bulgarii erau chemati la evaluari si raportau atingerea unor obiective erau felicitati, dupa care li se cerea sa treaca urgent la urmatoarele masuri. Când noi explicam ce am realizat, ni se raspundea: "Foarte bine, trimitem o echipa sa verificam"", spune un diplomat român.
Adevarul este ca, de 17 ani, România s-a aflat în situatia de a urmari o "foaie de parcurs" fabricata în Ocident. Si tocmai pentru ca provenea de acolo, populatia i-a acordat încredere, iar politicienii nu au avut prea mult spatiu de manevra. Dorinta românilor de a se vedea iesiti din "zona gri" si racordati la spatiul occidental al bunastarii a fost atât de mare, încât nici o politica în contra acestui curent nu putea avea sorti de izbânda decât cel mult partial si pe termen scurt.
OBS: aceasta opinie face parte din programul dezbaterilor Freedom House- Romania 1 an in UE

Ovidiun NAHOI