Un infinit de motive pentru care ne amintim de Constantin Brâncuși

6 martie 2020

Cu siguranță cel mai mare artist de pe Valea Jiului a fost acest sculptor al cărui nume încă aduce prestigiu țării noastre. În toată măreția sa, acesta nu a uitat niciodată cât de mult a însemnat satul Hobița în formarea carierei sale artistice. Pentru el, acei ani petrecuți în mijlocul tradiției, al arhitecturii românești, în casa simplă de la țară, pentru care o fântână era indispensabilă, au fost ca o primă școală de unde a ieșit simțindu-se profund îndatorat și pregătit să înfrunte toate intemperiile ce aveau să urmeze.

Înclinația sa artistică a ieșit la iveală pentru prima oară atunci când a construit o vioară dintr-o ladă de portocale. Astfel a ales să se bazeze pe sculptura lemnului. A realizat de unul singur că era menit să urmeze drumul artelor și a studiat în această direcție, pe lângă sculptură fiind pasionat și de muzică. A ajuns la București pentru studii și a făcut tot ce i-a stat în putință să se descurce din punct de vedere financiar. Sârguința și dedicarea de care a dat dovadă au atras atenția celui mai important profesor al său, Ion Georgescu, dar și a reprezentanților epitropiei Bisericii Madonă Dudu și Consiliului Județean Dolj, care i-a acordă o bursă anuală. Printre primii pași către faimă s-a numărat și comanda creării unui monument public, mai exact bustul Generalului Carol Davila. Avea 27 de ani când a sculptat această opera maiestuoasă, dar neînțelegerile cu privire la răsplata să, precum și spiritul său liber de artist l-au determinat să plece într-o lungă călătorie prin Ungaria, Austria, Germania și Elveția, pentru a ajunge într-un final la destinația dorită, Paris. Fără banii ce i-ar fi servit ca să ajungă în Franța și să își continue studiile, a petrecut 18 luni pe drum și a supraviețuit tuturor necazurilor care i-au ieșit în cale, la fel cum a răzbit prin tot și toate atunci când era cioban. Toate peripețiile, fie ele comice sau romantice, l-au inspirat în modelarea unor opere experimentale, din materialele pe care le găsea pe drum: lemn, piatră, nisip sau chiar gheață, care ulterior au fost răsfirate pe drumurile Europei.

Ajuns la Paris, acesta a început să lucreze ca spălător de vase. El însuși declara că nu ajunsese nici măcar să toarne vin în pahare boierilor, ci se specializase în lustruirea paharelor. Nu a renunțat la inventivitate nici măcar în mijlocul unei munci pe care o făcea din nevoie, apelând la trucuri simple de eficientizare a procesului. După o perioadă de chin în buricul Parisului, acesta a primit o bursă din partea Ministerului Instrucțiunii Publice, îngerul lui păzitor fiind în această conjunctură Grigorie Ghika, ambasadorul României la Paris. O nouă ușă i s-a deschis atunci când a ajuns în atelierul sculptorului Rodin, la doar 30 de ani. Deși a învățat multe sub instruirea marelui artist francez, Brâncuși era de părere că nimic nu crește la umbra marilor artiști și a hotărât să înceapă un nou capitol, deschizându-și propriul atelier în 1907. Printre lucrările realizate în acea perioadă se numără și Rugăciunea, Sărutul și Cumințenia Pământului. Până în 1914 a participat cu regularitate la expoziții colective în Paris și București, tot atunci reușind să inaugureze ciclurile Păsări Măiastre, Muza Adormită și Domnișoara Pogany. În 1914 a reușit să ajungă în Statele Unite ale Americii cu o primă expoziție, iar aventura americană nu s-a limitat doar la atât, pentru că în 1926 o altă expoziție la Galeria Brummer l-a făcut să revină pe meleagurile newyorkeze. 1918 a fost anul care a marcat prima versiune a Coloanei fără sfârșit, în memoria eroilor căzuți în timpul Primului Război Mondial, urmând ca abia în 1937 să înceapă executarea lucrării în țară, la Târgu Jiu. Masa Tăcerii și Poarta Sărutului au fost realizate tot în perioada 1937-1938. Acest ansamblu de opere are la bază tema populară, care e prezentă în majoritatea operelor artistului, dar pe lângă aceasta, dimensiunea spirituală și anume cele 4 elemente fundamentale ale lumii: apa, pământul, focul și aerul reies din aceste sculpturi ca niște elemente pe care Brâncuși și le-a dorit a rămâne etern impregnate în conștiința poporului.

La fel de complexă precum cariera de artist a fost și viața personală a lui Constantin Brâncuși. Puțini știu că multe dintre operele sale au fost dedicate femeilor importante din viața să, pe care acesta a ales să le numească femei-perle. Cele 5 versiuni ale sculpturii Domnișoara Pogany, realizate în decurs de două decenii, au avut-o ca muză pe Margit Pogany, pictoriță maghiară întâlnită la Paris. Relația dintre cei doi nu a durat mult, dar a reușit să inspire o operă care a marcat o nouă concepție a portretului. Până la urmă, orice legătură amoroasă a lui Brâncuși s-a concretizat într-un concept, iar mai apoi într-o sculptură care există indiferent de trecerea anilor. Pentru Peggy Guggenheim el a fost un amestesc de țăran viclean și Dumnezeu adevărat, pentru că, nici măcar prin prisma relației lor, acesta nu a putut fi convins să-i vândă Pasărea în văzduh la un preț impus de ea. Maria Tănase, care l-a cunoscut tot în timpul șederii lui în Paris, a fost singura pentru care dalta și priceperea artistului nu au făurit o operă de artă. Între cei doi a fost vorba despre o intensă poveste de iubire, dar care a ajuns în cele din urmă la un final mai puțin fericit. Brâncuși aprecia femeia și considera că fiecare iubire apare la momentul oportun, dar durează exact cât trebuie. El era de părere că însurătoarea putea fi pentru oricine, dar în niciun caz pentru un artist. Femeia își juca cel mai bine rolul de muză în viața sa, acela de soție ieșea din discuție, pentru că astfel ea era capabilă să exercite o putere prea mare pentru el.

Brâncuși nu a fost primul care a fugit de căsătorie și și-a părăsit iubitele care sperau că într-o bună zi lucrurile se vor schimba. Cu mulți ani înainte, faimosul scriitor francez, Voltaire, care ca și alți contemporani a fost și dramaturg, filozof și fan de ruletă, nu a fost niciodată al unei singure femei, chiar dacă a petrecut mulți ani împreună cu celebra matematiciană Émilie du Châtelet. Această relație, care a fost de altfel si cea mai lungă din viața sa, l-a inspirat în scrieri, transformând acea perioadă în cea mai productivă etapă a carierei sale.

Viața lui Beethoven, marele geniu al muzicii clasice, a fost marcată de 3 femei, urmând că doar iubirea nemuritoare să primească la moartea sa, prin testament, tot ce avea el mai de preț. Fie din cauza comportamentului său, ori pentru că nu a fost apreciat îndeajuns, geniul nu s-a căsătorit niciodată.

Inventatorul Nikola Tesla, cunoscut în principal pentru contribuția sa la proiectarea sistemului modern de alimentare electrică, a rămas celibatar toată viața, fiind de părere că acest lucru era benefic pentru abilitățile sale în domeniul științei.

O retrospectivă mai amănunțită asupra figurilor emblematice ale lumii ar aduce pe oricine la concluzia că geniile nu pot fi înțelese în totalitate. Ceva din esența lor îi face să urmeze un drum ieșit din comun și să se ghideze după concepții care par construite după un tipar unic, acela al propriei minți.

Constantin Brâncuși a fost cu siguranță un geniu artist care a uimit prin ceea ce mintea și mâinile sale puteau zămisli. În orice colț al lumii a ajuns, a răspândit profundele sale credințe despre tradiția românească și a purtat mereu cu el un dor de țară, care l-a însoțit până la moartea sa din Paris. Moștenirea pe care a lăsat-o lumii întregi stă împărțită prin marele muzee ale lumii, iar minunata Coloană fără sfârșit va dăinui în timp și va oglindi figura sa remarcabilă.