Despre lupta pentru dreptate, îngenunchere și izbândă cu judecătorul Andreea Ciucă, la TEDx Cornișa

Evenimentul recent TEDx Cornișa a vibrat în tandem cu adevărul și dreptatea odată cu pășirea pe scena Casei de Cultură „Mihai Eminescu” din Târgu Mureș a judecătorului Andreea Ciucă, președintele Curţii de Apel Târgu-Mureş și președintele Asociației Magistraților din România. Prezența și energia cu care a povestit auditoriului din sală despre călătoria și lupta cu dreptatea în procesul finalizat la Înalta Curte de Casație și Justiție a oprit pentru 15 minute orice respirație prea puternică care se auzea în sala de conferință, iar ochii, urechile, sufletele și mințile celor prezenți au fost trezite la realitate. Povestea unei femei puternice spuse cu emoție și trăite cu sudoare și durere, se va derula în rândurile ce urmează.

”Sub scut sau pe scut”…

„De când mă știu, mi-am dorit să fiu judecător. Bine, de când mă știu să fi avut o alegere conștientă, pentru că anterior, ca orice copilă, voiam să fiu vânzătoare, balerină, cântăreață și mamă. Dar astăzi nu vreau să vă vorbesc despre misiunea de a fi judecător, nici despre pasiunea care trebuie să potențeze această profesie. 

Nu vă voi vorbi despre provocarea de a da hotărâri legale și drepte în același timp, și despre toate zbaterile ce însoțesc această provocare. Și nici măcar despre sensul aplicat al expresiei „să stăm strâmb și să judecăm drept”. Astăzi vă voi vorbi despre altceva. Vreau să vă spun o poveste, de fapt, o realitate deviată în poveste, despre cum este să cazi atunci când crezi că urci și cât de al naibii de greu este de acolo, de jos, să revii la lumină.

„Sub scut sau pe scut”, era un principiu al educației spartane. De fapt, așa cum ne documentează istoricul Plutarh, în forma sa originală, cu scut sau pe scut, era îndemnul pe care mamele spartane îl dădeau fiilor lor când îi conduceau la luptă.

Și însemna nu doar să te întorci învingător adică nu pe scut, cum veneau eroii căzuți, ci și să te întorci demn, să te întorci fără lașitate, fără trădare, adică cu scutul la tine, pentru că cei ce veneau fără scut erau lașii și trădătorii care fugeau din calea luptei și-și aruncau scutul greu ca să nu-i încurce la fugă. Cu alte cuvinte, în lumea spartană, a-ți pierde onoarea, a trăda, însemna să mori. Apropo de trădare, Nicolae Steinhardt, în cartea sa „Dăruind, vei dobândi”, referitor la tragedia lui Iuda, spune că au existat o seamă de oameni, ba chiar și personalități, care au încercat să-l dezvinovățească, spunând că de fapt, fără Iuda și fără ca el să fi predat pe Iisus fariseilor, planul mântuirii n-ar fi avut loc. Cu alte cuvinte, lumea nu s-ar fi mântuit dacă n-ar fi existat un trădător. 

Steinhardt contraargumentează și spune: „Dumnezeu doar a cunoscut firea lui Iuda, ceea ce nu înseamnă că i-a dat menirea de vânzător”. Este ca și cum am ști despre cineva că face într-una mârșăvii și la un anume moment într-un anume prilej el acționează exact cum ne așteptăm. Adică să facă mârșăvii. Dar asta nu înseamnă nici că este nevinovat și nici că și-a jucat doar rolul.

Dintre sute de catarge care lasă malurile, câte oare le vor sparge vânturile, valurile?

Se făcea cu aproape 20 de ani într-o zi de Înălțarea Domnului și în același timp, Ziua Eroilor, că m-am trezit închisă într-o cameră de anchetă și lăsată să zac acolo ore în șir ca să cedez psihic. Când am cerut avocat, mi s-a răspuns: „Lăsați, că va veni, dar este în interesul dumneavoastră să să cooperați, să colaborați chiar în lipsa apărării”. În acea nebunie cu iz de anchetă comunistă era să fac greșeala fatală de a merge pe drumul înfundat, închistându-mă în întrebări de genul: ”De ce mie? De ce mi se întâmplă mie? De ce eu?”. Sigur, nu meritam asta. Cu cu puțin timp înainte, experții europeni scriseseră într-o expertiză fulminantă, că prin întreaga mea activitate am contribuit la îmbunătățirea imaginii justiției române. Cu puțin timp înainte, tocmai mă întorsesem de la Strasbourg pentru că făceam parte din grupul de experți care urma să depună propunerile pentru modificarea Convenției asupra adopției. Cu o zi înainte venisem de la importantă lansare de carte pentru sistemul judiciar, a cărei coautoare eram. Și ce, nimic nu mai avea valoare, viața mea era fără valoare. După 13 ore de stat acolo, cu interogatoriu inclus, am fost exportată la Penitenciarul de maximă siguranță din Rahova. Devenisem la minut în acea zi infractorul periculos al României. Cele câteva guri de apă pe care mi le-au oferit mascații, căci cu trupele speciale am fost dusă, gura fiindu-mi secată de sete după atâtea anchetă și nelegiuire, au făcut mai mult decât orice festin. 

După formalitățile de rigoare, în Penitenciarul de maximă siguranță am ajuns bâjbâind într-o cameră plină de deținute. Era ora 5 dimineața. Una dintre ele, care apoi s-a dovedit ca fiind liderul camerei, știți că întotdeauna există un lider în orice grup, oricât de mic ar fi, se trezește pe jumătate și îmi spune ferm: „Dumneavoastră sunteți doamna Ciucă de la Târgu Mureș, aia care trebuia să vină, că de la 8.30 vă caută loc în camere?”. De la 8.30 îmi caută loc în camere? La ora aceea nu se terminase audierea mea, despre arestare, procuroarea a început să vorbească la ora 11.30. Mi se arată un pat, adică mai exact un pat supraetajat, cu o saltea murdară. Eu, cu hainele de pe mine. Una dintre deținute îmi aruncă o pătură, alta o pernă.

Pentru mine au fost gesturile de pe lume în acele momente, eu, care nu dormeam decât în lenjeria mea și nu mă ștergeam decât cu prosoapele spălate de mine. N-aveam nici perie de dinți, nici pastă de dinți, nici săpun, nici măcar hârtie igienică. Mi-au dat ele, condamnatele.

După modul în care a fost condusă ancheta mi s-a dat timp în 40 de ore să dorm doar o oră, timp de 19 minute n-am primit de mâncare și 36 de ore am fost obligată să stau în canicula aceea, cu hainele lipindu-se pe mine. Dar am rezistat. 

În același timp, oficiali importanți spuneau apăsat pe canalele mass-media că sunt legătura mafiei italiene în România, că sunt protectoare a afacerilor Clanului Casalez din mafia italiană. Un cunoscut producător TV și comentator striga: „Iată viermii care ies de sub bolovanul justiției!”. O seamă de jurnaliști care nu-și respectau profesia s-au grăbit să spună lucruri odioase, fără absolut nicio verificare sau în pofida unor verificări. A fost și o mână de oameni care au făcut aceste verificări și au avut curajul să spună adevărul.

„I am strong! I am strong! I am strong?”

Din două în două zile alte ture de infracțiuni, alte chestiuni publice în care eram arătată ca fiind scursura României. Până și cele 11 deținute din cameră s-au prins de cât de gogonată era situația și îmi spuneau: „Ce le-ați făcut, că ăștia v-au înșirat tot Codul Penal. Numai omor și trafic de droguri n-aveți.”

În fine, eram lovită din toate părțile. 

Mi s-a șoptit să nu mănânc, ca să nu fiu drogată și să ajung să spun în anchetă ceea ce vor ei. Ca să nu mă prăbușesc, cântam șoptit când puteam: 

„You raise me up, so I can stand on mountains,

You raise me up, to walk on stormy seas,

I am strong! I am strong! I am strong!”

Când mi-au pus cătușele ca să mă ducă la audiere, ce reguli europene, ce regulament al Direcției Generale a Penitenciarelor, care interzicea cătușele la femei, cu excepția celor care erau foarte violente? Am început să-mi spun din nou: „You raise me up, I am strong”, dar nici eu nu mai credeam. Audierea a durat peste 10 ore. Într-un penitenciar de maximă siguranță, trebuie să știți că moneda de schimb nu sunt țigările, nici banii, nici cartelele de telefon, nici telefoanele mobile. Moneda forte de schimb este respectul. N-am mai văzut un loc în care este o asemenea aviditate după respect, cum este într-un penitenciar de maximă siguranță. 

Acolo eu reprezentam tot rău de pe lume. Tot ce s-a întâmplat rău tuturor, ce a intrat acolo, era reprezentat prin semnătura unui judecător. Dar așa cum eram, câtă mai eram, am reușit să le câștig respectul. Asta nu înseamnă că nu încercau pe rând să mă tragă de limbă, că apoi să spună verzi și uscate despre ceea ce aș fi făcut și de fapt n-am făcut. Dar însemna că mă ascultau și că-mi cereau să le vorbesc despre valurile vieții. Și mie asta mi-a fost de ajuns. 

De Rusalii se făcea Liturghie, era un prilej ca toate deținutele să iasă în curte, la aer, la soare, care soare era obturat de geamurile aproape opace ale camerelor din Penitenciarul de maximă siguranță. Am ieșit, Liturghia a început, am vrut să îngenunchez. Era singura mea nădejde. 

Când m-am uitat pe jos, erau pietre și bucăți de beton desprinse din pavajul obosit. Nu m-a interesat. Aproape mi-a trântit genunchii de pavajul colțuros. Lângă mine, o deținută de etnie romă îngenunchease pe o păturică zdrențuită, de mărimea unui prosop. N-au trecut nici două minute, a venit lângă mine, și-a luat păturica și a întins jumătate din ea sub genunchii mei. În acel calvar, pentru mine a fost gestul suprem. 

În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți, eu am biruit lumea!

Judecătorii de la Curtea Supremă de Justiție, mai întâi trei, apoi 12, au hotărât eliberarea mea. Era clar că fusese un abuz, totul pleda pentru asta, erau scrise lucrurile toate. Era prima hotărâre în care în România s-a spus că procurorul nu poate aresta și că măsura arestului preventiv trebuie luată de judecător. Adică, ce să spun, cauza Ciucă revoluționase procedura penală. A meritat? 

Au urmat 7 ani grei de anchete lungi, dar și de pronunțări de către Judecătorii Înaltei Curți, ale unor hotărâri ce au demolat clar, pas cu pas și repetat, toate acuzele ticluite și nefondate. 

Sunt judecător și știu că le-a trebuit curaj celor ce au dat astfel de hotărâri. De aceea le mulțumesc pentru curajul de a fi vrut să aplice legea. În acești 7 ani din puzderia de prieteni și lăudători care nu mai conteneau, a rămas un buchet, doar un buchet de prieteni prețioși cât valoarea lor în aur. Le mulțumesc! Am revenit apoi, după ani și ani dar fără bagajul urii. Așa am vrut eu. Am reînceput să lupt, să-mi asum riscuri pentru valorile în care cred, în pofida apropiaților ce mi-au spus: „Nu ți-a ajuns cât ai avut? Mai lasă-i și pe alții să lupte pentru binele general.” 

Nu știu, poate face parte din mine, poate este educația, poate cine știu ce-oi fi având eu nu știu dacă bun, nu știu dacă rău. Drumul a fost greu și anevoios pentru revenire, dar iată, am izbândit. Morala poveștii mele, cuvintele adevărate ale lui Hristos: „În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți, eu am biruit lumea.” 

Mălina MORARU