Cum se transmit infecțiile?

26 iunie 2018

Prin infecţie (“inficere” = a altera, a strica, a otrăvi) se înţelege un complex de procese rezultate din interacţiunea activă dintre un microorganism patogen şi macroorganism receptiv. Simpla prezenţă a microorganismului, chiar patogen, într-un organism superior, fără o reacţie din partea acestuia, nu constituie o infecţie. Infecţia nu trebuie confundată cu “contaminarea” prin care se înţelege simpla prezenţă a germenului patogen pe (sau în) organism sau pe diferite obiecte, fiind deci un act mecanic, pasiv (“cum tangere” = prin atingere). Termenul de infecţie se atribuie organismelor vii, iar cel de contaminare atât organismelor vii, cât şi obiectelor neanimate.

Boala infecţioasă este expresia clinică a conflictului dintre elementele patogenităţii microorganismelor şi reacţia organismului, conflict soldat cu tulburări funcţionale şi morfologice. Aceasta se desfășoară în 3 perioade sau faze: perioada de incubație, perioada de stare și perioada finală.

Perioada de incubaţie reprezintă intervalul de timp între momentul contaminării şi apariţia primelor semne clinice de boală sau a reacţiilor imunologice. În această perioadă se produce înmulţirea, răspândirea şi localizarea germenilor în organism, elaborarea substanţelor toxice etc. Organismul reacţionează prin mobilizarea mijloacelor defensive, ducând la activarea fagocitozei, la elaborarea anticorpilor etc. Durata perioadei de incubaţie variază foarte mult de la o boala la alta şi chiar la aceeaşi boală. În cursul acestei perioade, omul sau animalul în cauză nu prezintă nici un semn clinic de boală, dar în organism pot să apară deja anticorpi şi se instalează starea de alergie.

Perioada de stare (perioada evolutivă sau clinică) și cea finală

În perioada de stare apar simptomele mai mult sau mai puţin caracteristice fiecărei boli şi are o durată variabilă după natura şi forma evolutivă a bolii.

Perioada finală reprezintă sfârşitul procesului infecţios care se poate termina prin moarte sau vindecare, precedate de o convalescenţă de durată variabilă, în cursul căreia se poate observa reapariţia semnelor clinice când avem de-a face cu “reşută” sau recădere. În unele boli, după vindecarea clinică (aparentă), animalele se pot îmbolnăvi din nou de aceeaşi boală, prin reinfecţie sau prin autoinfecţie cu germeni care persistă în organism după vindecare. O asemenea îmbolnăvire se numeşte “recidivă”.

Declanşarea şi evoluţia procesului infecţios sunt dependente de o serie de factori: 1. factori legaţi de microorganisme; 2. factori legaţi de macroorganisme; 3. factori de mediu.

Factorii legaţi de microorganism sunt cei care determină agresivitatea acestuia, deci capacitatea de a genera, odată ajuns în contact cu macroorganismul sensibil, procese patologice. Elementele patogenităţii sunt dependente de natura microorganismului. După modul de comportare faţă de organismul animalului, germenii patogeni pot fi împărţiţi în: paraziţi obligatorii (nu pot trăi decât în organismul animalelor, de exemplu majoritatea virusurilor şi unele bacterii); germeni condiţionat patogeni (epifiţi sau biofiţi, se găsesc obişnuit pe mucoase sau pe suprafaţa tegumentelor şi în condiţii normale ei nu produc nici o tulburare organismului, dar când intervin anumiţi factori favorizanţi care duc la o scădere a rezistenţei organismului sunt capabili să determine starea de boală, de exemplu pasteurelele, salmonelele, colibacilii); germeni facultativ patogeni (saprofiţi, îşi au habitatul obişnuit în sol şi apă, de unde, accidental ajungând în organismul animalului pot determina o stare patologică, exemplu Clostridium tetani care provoacă tetanosul).

Gradul de patogenitate diferă însă chiar în cazul germenilor consacraţi patogeni, astfel încât se pot întâlni tulpini extrem de patogene, care determină stări grave de boală, în timp ce altele, au o patogenitate moderată şi pot genera numai forme benigne sau pot fi total apatogene. Patogenitatea microorganismelor este selectivă, în sensul că spectrul speciilor afectate este specific fiecărui microorganism. În timp ce unele (bacilul tuberculozei) afectează un număr mare de specii, altele nu se pot multiplica decât în organismul unui număr restrâns de specii.

Factorii legaţi de macroorganism condiţionează reactivitatea acestuia faţă de agresiunea microorganismului. Receptivitatea variază de la o specie la alta, de la un grup la altul sau chiar de la un individ la altul. Aceste variaţii sunt legate de structura fiecărui organism şi constituie aşa numiţii factori predispozanţi endogeni. Cei mai importanţi sunt: rasa, vârsta, sexul, constituţia genetică, starea fiziologică, statusul imunitar etc.
Factorii legaţi de mediu constituie factorii favorizanţi exogeni şi influenţează receptivitatea organismului faţă de infecţii, fie în sens favorabil, fie nefavorabil. Ei sunt: alimentaţia, clima, condiţiile de zooigienă, oboseala, surmenajul, stările de boală anterioare sau concomitente, ca şi factorii socio-economici.

Întregul complex de factori specifici şi nespecifici care concură la apariţia şi difuzarea unei boli infecţioase constituie aşa numitul “lanţ epidemiologic” ale cărui verigi principalele sunt:

sursa de infecţie;
posibilităţile de contaminare (de transmitere a infecţiei);
existenţa organismelor receptive.

Sursa de infecţie este constituită de locul, obiectul, fiinţa pe (sau în) care se găseşte agentul infecţios.

Sursele pot fi primare şi secundare

Sursele primare sunt reprezentate de animalele bolnave sau infectate, produsele provenite de la acestea (carnea, lâna, laptele, ouăle), subprodusele (pieile, părul, copitele, coarnele, oasele, puful, fulgii, deşeurile de abator), precum şi cadavrele lor. Tot din această categorie fac parte animalele purtătoare şi excretoare de germeni, precum şi animalele nereceptive, dar care conservă anumiţi agenţi infecţioşi.

Care e cea mai periculoasă sursă de infecție pentru animalele și oamenii sănătoși?

Animalele bolnave reprezintă sursa cea mai periculoasă de infecţie, deoarece conţin şi elimină cantităţi mari de germeni virulenţi. Eliminarea se face prin secreţii şi excreţii, pe cale respiratorie, digestivă, urogenitală, conjunctivală, cutanată, fie prin produse normale (fecale, urină, salivă, lapte, ouă, placentă, nou-născuţi), fie prin produse patologice (secreţii din ulcere, abcese, fistule, lichide veziculoase etc.). În unele boli singura sursă de infecţie este animalul bolnav, dar transmiterea se poate realiza numai prin insectele hematofage care, pe lângă rolul de vectori ai agenţilor infecţioşi, pot servi şi ca sursă de infecţie primară întrucât în organismul lor aceştia trăiesc şi se multiplică, transmiţându-se chiar la descendenţi în decurs de mai multe generaţii.

Purtătorii şi eliminatorii de germeni sunt reprezentaţi de animalele care găzduiesc un agent patogen şi îl elimină în mediul extern, fără a prezenta semne caracteristice infecţiei respective. Eliminarea se poate face permanent (purtători permanenţi) sau temporar (numai o perioadă oarecare). Sub raportul perioadei în care sunt eliminaţi germenii, având ca punct de reper starea de boală, purtătorii şi excretorii de germeni pot fi: precoci (în cazul animalelor aflate în perioada de incubaţie, deci înainte de apariţia oricărui semn clinic de boală); convalenscenţi (în cazul animalelor care au trecut prin boală şi se află în convalescenţă); sănătoşi (când animalele conţin şi elimină germeni fără să fi prezentat vreodată semne clinice ale bolii respective).

După modul de reacţie a organismului purtătorii şi eliminatorii de germeni pot fi clasificaţi în: purtători de germeni activi (când germenii s-au multiplicat în organism, au exercitat o acţiune patogenă şi au antrenat o reacţie din partea acestuia prin producerea de anticorpi); purtători de germeni pasivi (când germenii sunt conţinuţi şi eliminaţi de organism fără să existe un proces de interreacţie activă). Dintre cele mai importante boli în care starea de purtători şi eliminatori de germeni este frecventă fac parte: tuberculoza, paratuberculoza, bruceloza, salmoneloza, holera aviară, tifoza aviară etc.

Sursele secundare de infecţie sunt reprezentate de toate elementele mediului extern care au venit în contact cu sursele primare. Solul, apa, furajele (de origine animală şi vegetală), adăposturile, aşternutul, bălegarul, mijloacele de transport, obiectele de pansaj, obiectele folosite la transportul şi ambalarea furajelor, padocurile, păşunile, drumurile, şoselele etc. pot, prin germenii cu care sunt contaminaţi, să asigure transmiterea materialului patologic animalelor receptive şi să stea la baza apariţiei îmbolnăvirilor.

Tot ca surse secundare de infecţie contează şi vectorii vii. Persoanele care îngrijesc, manipulează, consultă sau tratează animalele bolnave, purtătoare şi eliminatoare de germeni sau produsele acestora, pot vehicula şi transmite materialul patologic animalelor receptive. Acelaşi rol pot să-l joace animalele sau păsările domestice sau sălbatice care pot vehicula agenţi infecţioşi la distanţe mari.

Transmiterea infecţiei (răspândirea, contagiunea sau molipsirea) se poate face pe cale directă, indirectă sau mixtă.

Transmiterea directă (imediată) presupune contactul nemijlocit dintre animalele bolnave sau purtătoare şi eliminatoare de germeni şi animalele receptive. Această transmitere se poate realiza prin variate modalităţi: prin muşcătură; coabitare (tuberculoză); contact sexual (campilobacterioză); contact percutanat, prin soluţii de continuitate sau chiar prin pielea intactă (leptospiroză, bruceloză); transplacentar (avortul salmonelic); transovarian (tifopuloroză); supt (colibaciloză).

Transmiterea indirectă (mediată) se realizează prin intermediul surselor secundare de infecţie şi prin vectorii animaţi (artropode) sau neanimaţi (vehicule, obiecte etc.).