Cine îi ucide?

În timp ce politicienii noştri nu prididesc să-şi caute mătuşile care să le salveze onoarea de îmbogăţiţi, o parte a ţării, cei în care ne punem toată nădejdea sunt, în cel mai fericit caz, dezorientaţi. În cel mai rău, absolut dramatic caz, ei zac prin localuri, se droghează, încearcă prin toate modalităţile să-şi creeze iluzia că ar fi centru universului. Psihologii spun că atunci când tinerii au probleme şi sunt nebăgaţi în seamă încearcă, în special prin teribilism, să atragă atenţia asupra lor. Tinerii noştri au mari probleme – familia nu are timp de ei, societatea îi ignoră, şcoala a devenit doar motiv de a pleca de acasă. În jurul liceelor mişună traficanţii de droguri, dar rapoartele oficiale spun că în şcolile româneşti nu se consumă droguri. Elevii umplu încă de dimineaţă localurile, preferabil să aibă şi jocuri, beau, fumează şi se distrează. Sau merg la sălile de internet unde vizitează site-uri porno, stau pe chat şi scriu nişte obsenităţi de care s-ar ruşina orice om cu bun simţ. Dacă nu mor în accidente de maşini, pe care le conduc cu sute de km pe oră, atunci iau supradoze, se aruncă de la etaj, îşi taie venele sau găsesc altă modalitate de a epata. Teribilismul merge până la extreme. Ar trebui să fim îngroziţi de aceste imagini, ar trebui să facem ceva pentru a nu se mai întâmpla. Sigur că facem. Ca părinţi mergem acasă şi îi ameninţăm că îi privăm de anumite plăceri, că le luăm cheile de la maşină, că nu-i mai lăsăm în oraş. Dar imediat ne îngrozim la gândul că dacă şi punem în aplicare sancţiunile s-ar putea să-l găsim zdrobit de asfalt.
Autorităţile acţionează şi ele: fac rapoarte despre cum exagerează presa în privinţa consumului de droguri pentru că în capul lor trebuie musai să-l găsească pe respectivul tânăr cu acul de la seringă în vene pentru a raporta consumul.
Cred că este momentul ca toţi să ne întrebăm la modul cel mai serios: ce-i de făcut? Şi, când găsim soluţia, să şi facem.