Home / Invatamant / Corespondenţă specială din Tokyo, de la ambasadorul României în Japonia

Corespondenţă specială din Tokyo, de la ambasadorul României în Japonia

Distribuie

japoniaLunga incursiune a copilăriei spre maturitate

Între anii 1966 și 1971 noi, prima promoție a Liceului Industrial pentru Construcții de Mașini (LICM), am experimentat o lungă incursiune a copilăriei spre maturitate. De atunci, fiecare dintre noi am traversat variate perioade ale devenirii, însă pentru majoritatea, intervalul acela de timp în care am devenit adulți rămâne un jalon de referință pentru totdeauna.

Anul zero LICM, an de apogeu al formației Beatles, 1966, ne-a adus fericire tuturor celor ce ne-am identificat pe lista admișilor în prima promoție a liceului. Industria și tehnologia erau la mare preț, iar liceul acela special ne oferea, de la început, o dublă perspectivă: meserie de viitor și pregătire pentru facultate.

Lecția inocenței contemplând moderația

Fiecare frunză rătăcită în vântul toamnei înseamnă, la vârsta de 14 ani, o revelație. Toamna aceea a lui 1966 mă rătăcise și pe mine printre frunzele uriașe de castan, în Târgu-Mureș. Emoțiile schimbării, de la perna pe care mă odihneam noaptea, până la fețele de masă ale cantinei, dar și fețele insolite ale colegilor și profesorilor, rezonau în frumusețea orașului cu lumini fascinante, cu țiglele colorate de pe Palatul Culturii și cu imensul ceas de flori de pe bulevardul central. Bucuria reușitei la admitere se amalgama cu emoția necunoscutului, cu gustul controversat al dulceții de cireșe amare.

Într-una din primele recreații din curtea Liceului nr. 5 din Piața Armatei, unde LICM își avusese primul sediu, am trăit o surpriză ce mă azvârlea nonșalantă în competiția vieții, ca pe o piatră pe oglinda imponderabilului, o competiție cu sine și cu cei din jur. Inocența mea lua o lecție. Un coleg șugubăț îmi agățase, fără să observ, de centura pantalonilor, la spate, cu o sârmă, o foaie de hărtie căreia îi dăduse foc. Curtea întreagă râdea, arătându-mă cu degetul. Când am înțeles ce se întâmpla, cu amărăciune, dar și cu ambiție, am luat-o drept o glumă colegială dintr-o lungă serie ce va urma, punându-mi vigilența și spiritul de echipă la încercare. Radule, fii atent! În niciun caz n-am simțit nevoia să mă răzbun. Dimpotrivă, mă lua și pe mine cineva în seamă, eram mai ușor de recunoscut: cel cu coada în flăcări! Poate trebuia să mă simt ca un dragon, dar în același timp să fiu moderat în reacția la provocările lor, să nu rătăcesc în zvârcolirile revanșei! Dar trebuia să le demonstrez că sunt și altceva, mai mult decât atât, să nu fiu doar „coada”. Așa că, la treabă!

Licăr incandescent – călăuză spre miracole

În cei cinci ani ai devenirii am fost ghidați de un – licăr incandescent călăuză spre miracole ce urmau în viață. Jocul cifrelor nu minte. Anul acesta, la semicentenarul liceului nostru, avem vârsta de 64 de ani. Vă spune ceva această vârstă? „When I’m sixty four” – Beatles. Melodia fusese compusă tocmai în anul 1966, anul înființării LICM. Simplă coincidență? Cel puțin un joc aritmetic de bun augur. Noi, care avem privilegiul să fi ajuns la 64 de ani, înțelegem că se petrece un lucru extraordinar: că trăim! Și încă ceva, apropo de vârstă: ne-am născut în 1951, anul cel mai fierbinte din istoria României, când s-a înregistrat temeperatura maximă de 44,5 °C. De aici, probabil, s-a aprins acel licăr incandescent – călăuză spre miracole, ce ne ghidează încă prin contorsionatele labirinturi ale vieții!

Au curs pe Mureș ape, au curs și anii și-au să mai curgă milenii. Apa Mureșului ne-a împresurat copiindu-ne tiparul trupurilor, ne-a luat mulajul la vremea când ne scăldam jucăuși pe sub sălcii, dându-ne coate cu somnii molatici de pe fundul râului. De-atunci, Mureșul ne poartă tiparele în sus și-n jos, spre nori și spre pământ, evaporându-ne și condensându-ne alternativ, mereu și mereu, între ploi și înseninări, între patru anotimpuri, până într-o zi când ne vom opri acolo sus, unde ne așteaptă părinții și străbunii.

Lacrima interioară pentru colegii mântuiți

Din păcate, cu profund regret constatăm că unii dintre colegi au plecat deja, prea devreme. În memoria lor, vă chem să vărsăm împreună, cu discreție, o lacrimă interioară, rugându-ne pentru odihna sufletelor lor, trecute în lumea celor drepți. Dintre noi toți, ei sunt acum cei mai fericiți.

Între timp, noi, cei rămași, continuăm să scriem contra cronometru la extemporalul vieții, până în clipa în care îl vom preda Profesorului Suprem, să ne sublinieze cu roșu greșelile, făptuite cu voie sau fără de voie.

În aceeași notă tristă, pentru că orice imagine se compune din lumini și umbre, trebuie să ne amintim și ceva umbre din anii de liceu. În rândul metatelor despre are învățam, a fost omis, aparent întâmplător, aurul. Amintiți-vă, n-am făcut niciun fel de practică la aurărie. De ce? Cine se opunea să dezlegăm tainele metalului prețios? Noi urma să devenim proletari înrolați, roboți umani devotați regimului, fără tentația îmbogățirii. Noi trebuia să fim harnici, să producem cât mai mult, pentru cei „mai egali” decât noi. Eram ținuți departe de simplitatea onestității, a purității spirituale, căci doar aurul e pur, nu și oțelul. Ca în aliajul fier-carbon, trebuia să fim duplicitari: acasă creștini, la școală atei. Dar proverbul „cui pe cui se scoate” și-a probat veridicitatea, în cele din urmă.

Limbajul încrezător al unei clase memorabile

Atunci, în a doua decadă a vieții noastre, atât de mult ni s-au întrețesut destinele și gândurile adolescentine, concentrate pe preocupări comune, lecturi comune, ecuații de trigonometrie comune și aceleași lucrări de atelier, încât mă simt și acum legat de voi, colegii de liceu, cu bucuria apartenenței la o clasă. Nicidecum la o clasă politică sau socială, ci o clasă școlară, o clasă de prieteni, de colegi. Deplorabila îndoctrinare de atunci despre „lupta de clasă” alunecase pe lângă noi și se evaporase ca un strop de apă tulbure căzut pe aluminiul lichid din creuzet. Singura clasă pentru care ne luptam era clasa noastră de adolescenți în devenire. Astăzi, nimic nu-mi poate substitui sublimul sentiment al apartenenței la acea clasă, mereu tânără, mereu optimist.

Lagună infailibilă sub cascada majoratului

LICM a însemnat și 1969, anul în care aproape toți ajunseserăm la vârsta maturității. Trecuserăm, anul acela, printr-o lagună infailibilă sub cascada majoratului. Ne împresura limpedea apă a copilăriei trecute, iar dinspre viitor, cascada majoratului ne surprinsese, vuind cu reflexe zgomotoase în prefigurarea destinelor. LICM a însemnat, pentru fiecare dintre noi, aproape o vivisecție a stării adolescentine.

Limanul înțelepciunii câștigate prin modelare

Viața aruncă în noi cu tot felul de lucruri: nedumeriri, angoase, spaime, ba chiar tragedii, războaie sau doar certuri și simple neînțelegeri. A trebuit să ne ferim de ele, fără însă a ne abandona țelurile, așa cum visam la adolescență. Iată, nu am abandonat, suntem aici, împreună. Mai mult, am simțit pe pielea noastră cum tot viața poate arunca în noi cu bunătăți, răsfățuri, recompense. Ne-a răsfățat cu bucuria admiterii la un liceu valoros după o serioasă concurență, apoi ne-a răsfățat cu împlinirea bacalaureatului (numit, pe vremuri, „maturitate”). Ne-a dat aripi fiecăruia, spre o direcție fără întoarcere. Ne-a răsfățat cu o echipă de profesori fără pereche, modelatori atenți ai caracterelor noastre, care ne-au ghidat să ajungem la limanul înțelepciunii de astăzi.

Anul 1966 adusese filmografiei române „Ultima noapte a copilăriei”, în regia lui Savel Stiopul. Ce frumoasă secvențialitate: odată cu admiterea la liceu, trăiserăm și noi ultima noapte a copilăriei, devenind adolescenți responsabili, cu carnet de elev la LICM. Eram și noi tineri răzvrătiți, în conflict cu părinții sau cu colegii, ne regăseam cu prisosonță în personajele, pe alocuri triste, ale filmului.

Era „anul calului” în astrologia chineză sau niponă. Am citit din caracteristicile acestui an: „ sociabil, popular, agreabil, spontan, căutând să profite de orice ocazie bună”. Sună bine, chiar dacă anul nostru de naștere, 1951, fusese al „iepurelui”: „plin de viață, așezat, calm și realist”. Ei, o combinație între cele două s-ar părea că dă un rezultat excelent! Oricum, să rămânem optimiști! În anul 1966, pe glob trăiau 3,4 miliarde, iar acum, după o jumătate de secol, 7,3 miliarde. Între timp, noi, pământenii ne-am dublat. Unii dintre noi am contribuit la aces spor, dar teamă mi-e că, totuși, prea puțin.

La vremea aceea ne erau pe buze nume ca Tom Jones, Bob Dylan, Frank Sinatra, David Bowie, Udo Jurgens, ori Ilie Năstase, Cassius Clay și chiar Kennedy. Asistam din umbră la un Război Rece, între SUA și URSS, cu teste nucleare și lansări în cosmos.

Tot anii de liceu mi-au adus, în fața televizorului alb-negru, bucuria serialului de desene animate Heidi, pe care îl savuram cu candoare, fără a ști că voi ajunge vreodată în țara care l-a produs, Japonia.

Lucrul intens călind mentalitățile

Liceul industrial ne-a învățat, prelucrând oțelul, să ne atingem țelul, călindu-ne mentalitățile. Modelarea metalului, deprinsă vreme de cinci ani, ne-a oferit multe lecții de viață. Șlefuind un cubuleț de oțel tăiat dintr-o bară laminată, în primele lecții de atelier, am învățat, pe neobservate, să ne șlefuim pe noi înșine cu răbdare, să ne cizelăm caracterul, scoțând de sub pojghița ruginei nebănuite luciri interioare, descoperindu-ne cu migală. Realizam treptat că omul, ca și oțelul, cu cât este mai șlefuit, cu atât ruginește mai puțin. Ne-am oțelit caracterele, ca pe o lamă de metal călită la temperatura potrivită, pentru a poliza apoi un cuțit rezistent și tăios. Am făcut practică și la forjă, lovind temeinic cu barosul, astfel înțelegând mai bine subtilitățile proverbului „bate fierul până-i cald!”. Am înțeles că fierul fierbinte poate fi periculos pentru necunoscători, dar în mâna forjorului se transformă în reale obiecte de artă, forjându-ne, la rândul nostru, personalitatea în matrițe armonioase, etice. Odată cu metalul, ne prelucram pe noi.

Ne-au învățat dascălii noștri și lecția proporției, căci în amalgamul metalelor, proporția bine definită dă calitate. Privind metalul finisat, am înțeles că orice monedă are două fețe, deci trebuie să fim precauți cu prima imagine, pănă nu vedem și reversul medaliei.

Tehnica prelucrării metalelor, în vogă atunci, ne-a lămurit, totuși, că inimi de fier au doar roboții, în timp ce noi avem inimi de creștini. Oțelul – o fi el bun în brazdă, dar nu în suflet.

Ca fierul și carbonul într-o diagramă bine definită, ne-am asociat, cele două clase paralele, oțelindu-ne împreună pentru tot restul vieții. Separat, nici fierul nici cărbunele nu au tăria oțelului.

La desen tehnic, ne-am caligrafiat migălos năzuințele cu penița Redis a imaginației adolescentine în schițe pe care apoi le-am definitivat, treptat, cu aparatul de sudură al muncii migăloase, pe tabla neagră a neprevăzutului.

Meșteri în așchierea metalelor, am secționat treptat zăbrelele plafonării și îndoctrinării, ca să putem asista, sau chiar participa apoi, lasecționarea unei cortinei de fier, mâncată de propria rugină.

Treptat, am învățat să prețuim tot mai mult fierul vechi, ca pe un obiect de muzeu, sau ca pe un vin vechi, deși fierul vechi și vinul vechi nu au nimic în comun, poate doar culoarea ruginie a viei la vremea culesului.

Ne-am gestionat viața ca un atelier, cum ne educase profesorul Hossu, de la care am prins ordinea lucrurilor și spiritul de gospodar. Propriile instrumente de viață trebuie așezate întotdeauna la locul lor, dacă vrem să le găsim ușor, ca sculele în atelier. După ce ai folosit șublerul, îl așezi la locul lui, că poate-ți mai trebuie. După ce ai folosit o idee, așeaz-o în sertarul ei din creier, căci poate îți va mai folosi!

Leagăn de întâmplări în condacul memoriei

Vă mai amintiți excursia noastră de studii, incluzând hidrocentralele de pe Bistrița și Dunăre, când deschideam „Porțile de Fier” cu „Cheile Bicazului”, înțelegând transformarea apei în forță? Ce multe am învățat! Am învățat că prin gesturi simple, ca ale lui Tesla (sau Teslău), mișcând un fier în fața unui fir de cupru, dezlănțuim energii tainice.

La 50 de ani distanță, mă podidesc gândurile. Îmi amintesc cu nostalgie excursia cu bicicleta, cu Mezei, pe la Cheile Bicazului, Brașov și Reghin. Îmi amintesc de Hintea la balul din Cerghid. Îmi amintesc de primul coleg de bancă, Șerban Simion, cel care m-a salvat de la înec. Îmi amintesc și de Gall Martin, cu care făceam antrenamente de greco-romane la stadion și pe care l-am reîntâlnit, cu mare bucurie, la Tokyo, în 2015 Îmi amintesc de Orban cu care am început școala de șoferi. Îmi amintesc de Nemeș care cânta șlagărul în vogă, Delilah, al lui Tom Jones. Îmi amintesc de voi toți, minunații mei colegi de care mă leagă atâtea întâmplări trecute, păstrate ca răvaș sfânt în condacul memoriei. În ochii mei atinși de cataractă, puteți găsi imaginea voastră de atunci, a fiecăruia, adolescenți cu chip senin. V-am păstrat în suflet neschimbați. Aș vrea o clipă acum, împreună, să uităm cuvântul timp, să savurăm amintirile cu iz de castane coapte, de pe Aleea Trandafirilor. Avem ceva în comun, ce rămâne doar al nostru, pentru totdeauna, ascuns în sine: adolescența.

Jubileul de aur (a 50-a aniversare) mă cheamă, în final, la o simplă personificare: La mulți ani, LICM!

P.S.: Veți fi observat, desigur, numitorul comun al subtitlurilor: LICM.

Radu ŞERBAN

 


Loading RSS Feed

De asemenea, verificati

Reghin: Polițiști de prevenire și siguranță școlară, în dialog cu liceeni ai Colegiului ”Petru Maior”

Distribuie Polițiști ai Compartimentului de Analiză și Prevenire a Criminalității, împreună cu cei ai Biroului …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere! Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Regulile de preluare a articolelor

Acest articol este proprietatea Cotidianului Zi de Zi și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 120 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.