Pe urmele pașilor lui Eminescu

Atunci când ,,zilele de aur a scripturilor române” par pierdute departe în timp, când zilele în care se scria o limbă ,,ca un fagure de miere” par apuse, înlocuite fiind de ,,spoială” și ,,măști râzânde puse bine pe-un caracter inimic”, când fiecare zi trăită pare una în care ,,nu credem în nimic”, poți oare să mai speri la ,,nemurirea noastră”? Să vorbești de poet apelând la înțelegerea unui copil de 6-8 ani, nu este ca și cum ai striga într-o peșteră vastă”!? (Neculce)

Și atunci intervine vigilența unui ,,pitic” care-ți indică nebănuite cărări ale cuvântului , explicând adultului că floare de nufăr nu face neapărat trimiterea spre poezia ,,Lacul”, deoarece ea înflorește vara, pe când codrul a dat fiecăruia câte o cărare spre izvor (sursă a nemuririi?) la care femeile își umplu cofeile. Și tot atunci găsești (tu, adult) resurse spre a căuta către o STEA, aceea capabilă a împiedica ,,căderea stelei noastre dintre stele”, deschizând o poartă a sufletului. Poate, în acest context, suntem datori, ca ,,trăitori” ai unui an centenar, posibili ,,mărturisitori” peste timp, să ne amintim că și pământul vechii Dacii a fost când mai mare, când mai mic, însă nemurirea noastră a avut un domnitor etern : Mihai Eminescu.

Poate și de aceea Eminescu rămâne UNICUL, ,,voievodul stelar”  chemat din toți s-aline, cel care te invită și astăzi la ,,visare dulce și senină”. Iar el, copilul, veșnica întruchipare a SPERANȚEI te cheamă să cobori din sferele înalte și să te alături pentru a păși, alături de el, orientându-i pașii pe urmele LUI, ale POETULUI.

După ce te-ai remontat energetic (unei asemenea chemări nu-i poți răspunde altfel !) depășești mai ușor greutățile: ne este greu să reținem cuvântul nume ,,Ipotești”, dar vă garantăm că din 10 case memoriale pe care ni le arătați o vom recunoaște pe cea în care a copilărit Mihai Eminescu. Arătați-ne 10 arbori și vă vom spune care este acela care, în Dealul Copoului, exact ca acum câteva sute de ani, îmbie la meditație și dă naștere unui sentiment unic: acela că ești unul din feții care ,,au pășit cu grijă tăcută” pentru a nu ,,strivi nici urma, nici frunzele de tei” (urmând mesajul lui Arghezi de odinioară).

Recunoaștem, cu rimele ne poticnim, dar gustând din ceaiul de tei pregătit de doamna bibliotecară, parcă trecem, pe nesimțite, într-o stare de visare ce ne îndeamnă să depășim dezbaterea, reproducerea unor poezii îmbrăcate în vers și cântec, trecând la ,,făurit ” condeie, ,,semn al vremii” și ,,preot deșteptării voastre” în era digitală (piedică a amorțelii” gândirii- conform studiilor unor oameni de știință), după modelul celui ,,înmuiat de-a dreptul în Luceafăr”, care veghează și astăzi masa de lucru a poetului din casa muzeu.

Aceștia suntem noi, cei ce-l iubim pe Eminescu… purtând un nume, al celui ce ne-a dat nume: Rebreanu, și o datorie: de a sluji cu credință arta scrisului.

Ne-au orientat pașii pe urmele pașilor lui Eminescu domnii profesori Teodora Codoiu -bibliotecar, Viorica Durugy, Crina Morariu, Codruț Morariu, bătătorind cărările spre a ne deschide o cale mai ușoară către ucenicia cuvântului. Se cuvin mulțumiri doamnei director Mimi Cuciurean pentru sprijinul oferit în buna desfășurare a evenimentelor.

Crina MORARIU