Didactica. Alternanțe fonetice

Alternanță, alternanțe, s.f. Ca verb (a alterna) intranzitiv cu referire la sunete, cuvântul are sensul de schimbare regulată a unui sunet din temă prin altul, dar și în flexiune sau în familia lexicală (din fr. alternance). Substantivul  alternanță este derivat de la verbul a alterna (din limba latină: alternare).

Se cuvine să explicăm sensul a două cuvinte și a unei sintagme folosite în definiția alternanței și anume: tema cuvântului, flexiune, familie lexicală.

Tema (lingv.) Grupare de elemente din structura unui cuvânt, constituită din rădăcină… caracterizată prin faptul că este comună formelor derivate ale aceluiași cuvânt. În tema lexicală intră adesea vocala tematică, prefixe și sufixe (aspecte ce vor fi tratate la capitolul: Vocabular)

Alt termen folosit în definiția alternanței fonetice este cel de flexiune: totalitatea schimbărilor pe care le suferă forma unui cuvânt pentru a exprima diferite raporturi gramaticale (origine: lat. flexio,-onis).

Studierii părților de vorbire flexibile i se acordă în gramatică (morfologie) o deosebită importanță. Comunicarea nu ar fi posibilă dacă nu s-ar avea în vedee flexiunea cuvintelor: drumb, a avea, semnificație, simbol, destin, om; Drumul are semnificația simbolică a destinului (refeirea se face la basm). Pentru asigurarea comunicării, am apelat la articol (altă parte de vrbire), la morfeme, la alternanțe fonetice.

Sintagma: familia lexicală (Grupul de cuvinte derivate și compuse formate de la același cuvânt de bază. lat. familia + lexic – totalitatea cuvintelor dintr-o limbă- ); exemplu: înalt, înălța, înălțime, înălțător, înăltuț, reînălța etc. În această familie este sesizată alternanța vocalică a-ă (ca și în cuvintele sală-săli, mare-mări, chemare-chemări).

„Copacii ninși și rari par de cristal,

Chemări de dispariție mă sorb,

Pe când, tăcut, se-ntoarce același corb

Tăind din orizontuldiametral.”

(G. Bacovia)

În strofă întâlnim și o alternanță consonantică (nins-ninși)

Nu vom insista asupra formării unor cuvinte prin mijloace morfologice.

Cuvântul mă întorc cu forma se întoarce conține alternanțaconsonantică în sufixul gramatical de persoana a III-a și o alternanță fonetică (o-oa) în radicalul cuvântului. Aceste schimbări au loc din cauza categoriilor morfologice.

Alternanțele fonetice (văd-vezi, cad-cazi, vedea-văzând) le putem urmări în versurile:

„Dar timpul, vezi, nu adăsta,

Iar soarele acuma sta

Zvârlit în sus, ca un inel.”

(Ion Barbu)

În forma de condițional-optativ, alternanța fonetiă se schimbă în radical, de la forma de prezent la forma de perfect: ar vedea-ar fi văzut.

„Întrebă în șoaptă ca și când nu l-ar fi văzut pe băiat.” (G. Călinescu)

Sub aspect fonetic, alternanțele sunt eidente în rădăcina cuvintelor: e-ea; o-oa; ea-a; a-e; t-ț, indicând diferențele de timp, de parte de vorbire (a șopti-șoaptă), de mod (infinitiv-participiu), de număr.

Ținând seama de sunetele care se modifică în timpul flexiunii, alternanțele pot fi vocalice și consonantice.

Între alternanțele vocalice amintim a-e (vară-veri); a-ă (țară-țări)

„Pe căi bătute-adesea vrea mintea să mă poarte

S-asamăn între-olaltă viața și cu moartea.”

(Mihai Eminescu)

Alte alternanțe vocalice: o-oa (port-să poarte); ia-iei sau o-oa-u (joc-joacă-jucăm)

„O vreau să joc, cum niciodată n-am jucat!”

(Lucian Blaga)

Între alternanțele consonantice amintim: t-ț (pot-poți)

„Dar nu pot s-o salut;

Oh, și cum a trecut;

Într-o vibrare de violet.”

(G. Bacovia)

Forma poți indică prin alternanță și desinența la persoana a II-a. Alternanța consonantică s-ș marchează numărul substantivului (se folosește și un i afonizat).

„A fost odată ca-n povești

A fost ca niciodată.”

(Mihai Eminescu)

Alte alternanțe consonantice: z-j (obraz-obraji); sc-sț (citesc-citești) prin care se diferențiază numărul la substantiv și persoana la verb. La verb, alternanța se produce în sufixul gramatical.

Prof. gr. I Cornelia TOŞA