Share
Home / Interviu / INTERVIU. Actrița Kiss Bora caută esența lucrurilor: „Ca să ajungi la tine însuți, trebuie să dărâmi mulți pereți”
Kiss Bora (Sursă foto: Arhiva personală)

INTERVIU. Actrița Kiss Bora caută esența lucrurilor: „Ca să ajungi la tine însuți, trebuie să dărâmi mulți pereți”

Născută la Sfântu-Gheorghe, Kiss Bora a jucat din 2011 până în 2014 la „Csíki Játékszín”, Miercurea Ciuc, iar din 2014 este angajată la Compania „Tompa Miklós” a Teatrului Național Târgu-Mureș. S-a distins în rolul Eszter din spectacolul „Tihna” după Bartis Attila (r. Radu Afrim), dar publicul a putut-o aprecia, de asemenea, în celelalte două spectacole puse în scenă de Radu Afrim („Castingul dracului” și „Pasărea retro se lovește de bloc și cade pe asfaltul fierbinte”) și în multe alte producții.

Tânăra actriță conferă o personalitate intensă și vulcanică personajelor sale, exhibând emoții puternice, dar în viața privată este într-o permanentă căutare a echilibrului prin artă și spiritualitate. Joacă, pictează, cântă vocal și instrumental, face yoga și e implicată într-o relație de șapte ani cu actorul Csiki Szabolcs cu care împarte multe dintre afinități.

Am stat de vorbă cu Bora despre momentele de cotitură ale existenței sale, despre decizii și despre nesfârșitul proces de autocunoaștere și autodepășire care este viața.

Reporter: Ai făcut 12 ani de pian și te-ai orientat în clasa a 11-a către actorie. Care a fost momentul în care te-ai decis să devii actriță?
Kiss Bora: Când eram în clasa a 10-a, am văzut spectacolul „Romeo și Julieta” de Bocsárdi László, și am simțit că trebuie să fiu și eu pe scenă. A venit din suflet pornirea că asta trebuie să fac. Nu știusem atunci care va fi traseul, am rămas la clasa de pian în continuare, însă decizia de a face actorie în viitor fusese luată.

Rep.: Aveai deja ceva prieteni actori?
K.B.: Nu aveam. Când le-am spus alor mei că vreau să devin actriță – tata e profesor de matematică –, mi-a spus că „Bora, dar tu nu știi nici o poezie”. I-am zis că asta nu e o problemă (râde).

Rep.: Cum a fost la admitere?
K.B.: Eu am făcut un an la Budapesta, dar nu mi-a plăcut. A fost o lume falsă pentru mine. Cei de acolo nu păreau sinceri și atunci m-am decis să mă întorc, și am dat admitere la Universitatea de Arte. Am intrat prima, și asta a fost.

Rep.: Care era percepția ta inițială despre Budapesta? Voiai să te stabilești acolo sau să-ți faci o carieră?
K.B.: Nu m-am gândit la asta. Am vrut doar să mă duc să studiez fiindcă aveam impresia că acolo lumea e mai deschisă. Dar când am văzut ce teatru se face acolo, am rămas dezamăgită. Eu văzusem numai spectacole de Bocsárdi, și credeam că acolo toți fac teatru în acest fel. Dar ei sunt foarte conservatori, și tot al doilea om vrea să fie vedetă. Eu nu sunt de acord cu asta.

Rep.: Ești mulțumită de nivelul la care au ajuns ei?
K.B.: Așa și-așa. Aici e mai bine. Și acolo sunt regizori care îmi plac, dar nu pot să spun că am văzut atât de multe spectacole încât să pot să spun că acolo e foarte bine. Am lucrat, însă, cu Alföldi Róbert, care a fost directorul Teatrului Național din Ungaria, și e un regizor extraordinar.

O continuă nevoie de schimbare

 

Rep.: Ai continuat să cânți la pian?
K.B.: Da, mai cânt, și mai cânt și în cadrul spectacolelor. Anul trecut mi-am cumpărat o orgă. Acasă am și un pian adevărat, dar e foarte mare și nu îl pot transporta până aici. Dar când voi avea casa mea, voi rezerva o cameră numai pentru pian și un scaun.

Rep.: Nu regreți că ai făcut schimbarea de profesie și ai ales actoria?
K.B.: Nu, dar sunt perioade în care simt că trebuie să schimb ceva, să adaug ceva la viața mea. Inițial a fost muzica, apoi a venit actoria, pe urmă pictura și, mai recent, yoga. Mi-aș dori foarte mult să cânt alături de o trupă.

Rep.: Cum ai început să pictezi?
K.B.: În facultate, când eram în anul 4, s-a pus în scenă „Antigona” de Harsányi Zsolt și am căutat mult ca să fac o pictură pentru spectacol. La un moment dat am pictat o fată care o reprezenta pe Antigona și mi-a venit ideea să o stropesc cu cafea. În momentul ăla am avut ca o revelație. De atunci încoace folosesc pete de cafea în toate picturile mele. Uneori stropesc pânza, și ceea ce pictez pornește de la forma pe care o lasă dârele de cafea. Îmi place mirosul de cafea, iar în picturile mele acesta se simte. Oricum, experiența de la Antigona mi-a deschis apetitul pentru pictură. Am început să desenez pe orice nimeream, chiar și pe textele de la repetiții.

Rep.: Ce fel de pictură te inspiră?
K.B.: Mai degrabă cea contemporană. Îmi plac foarte mult ilustrațiile cărților pentru copii. Dar cel mai mult mă inspiră ceea ce văd în jur.

Rep.: Din câte observ, remarci mai mult aspectele frumoase ale vieții.
K.B.: Da. Dar eu cred că noi facem lumea în felul în care este. În orice se poate vedea ceva frumos, dar necesită multă muncă. Felul în care ne raportăm la experiențele noastre influențează viața pe care o avem.
Aș vrea să public o carte scrisă și ilustrată de mine, dar până acum m-am ocupat doar de ilustrații. Am conceput desenele unei cărți de colorat, care au fost colorate pe jumătate. Am încercat să îi conduc pe copii într-o nouă direcție. De exemplu, la mine iarba nu era verde, ci mov. Copiii gândesc că Soarele e galben, iar cerul e albastru, dar eu am vrut să le transmit ideea că trebuie să ai curaj să îți urmezi fantezia și să ieși din tipare. E important să faci așa cum simți, fiindcă așa este cel mai bine pentru tine.

Rep.: Ai avut și expoziții?
K.B.: Da. Am avut la Cluj, Mureș, și la Miercurea Ciuc, iar la Sfântu Gheorghe am avut trei. Acum lucrez la un proiect cu un prieten informatician care în timpul liber sculptează. Vrem să facem o expoziție dublă. Intenționăm să avem câte 20 lucrări, fiecare pe o temă sau stare comună.

Între artă și yoga se depășesc fricile: „Ai o putere atât de mare, încât poți să treci prin orice”

Rep.: Ai obținut autorizație de instructor yoga. La asta cum ai ajuns?
K.B.: În clasa a 7-a am început să am atacuri de panică. Când am început teatrul, aveam emoții foarte mari și frici pe care nu le puteam controla. În Miercurea Ciuc, o prietenă mi-a propus să vin la un moment dat la un curs de yoga. Mi-a fost foarte greu să mă concentrez pe respirație fiindcă asta era și principala mea problemă în timpul atacurilor de panică, respiram cu mare dificultate. Apoi am început să mă documentez și să experimentez tot mai mult în această zonă. Când am venit la Târgu-Mureș nu prea am avut de la cine să învăț, dar am ajuns la un moment dat într-o tabără în Ungaria și am urmat cursurile de yoga ale Academiei din Veszprém.

Rep.: Ți-a shimbat yoga viața în bine? Ai reușit să îți controlezi emoțiile?
K.B.: Și acum simt stări negative, dar știu cum să le abordez și să le controlez, chiar dacă e greu. Însă învăț foarte mult din interacțiunea cu ceilalți oameni. Învățându-i pe aceștia, învăț la rândul meu multe lucruri.

Rep.: Ai cunoscut și alți oameni care au avut aceleași probleme ca și tine?
K.B.: Da, acolo la Academie au fost mulți profesori care au spus că au pornit pe acest drum în urma unor probleme personale care le-a declanșat o schimbare. Ca să ajungi la tine însuți, trebuie să dărâmi mulți pereți. Totodată, ai o putere atât de mare, încât poți să treci prin orice.

Rep.: În cazul tău, care crezi că a fost motivul suferinței?
K.B.: Propriile așteptări de la lume. Eu îmi creez o proiecție ideală, care mi se pare că nu se concretizează, ceea ce mă face să sufăr, pe când, de fapt, acea lume chiar există, doar că nu am fost eu în stare să o văd. Lucrurile mărunte pe care ți le creezi foarte frecvent nu te lasă ca să vezi imaginea de ansamblu.

Rep.: Cânți și vocal? Ai spus la un moment dat că ai vrea să ai o trupă de jazz.
K.B.: Da. În facultate, o colegă a avut o trupă și am mai cântat cu ea. Am făcut parte și dntr-un cor de gospel când eram la liceu, și am participat la festivaluri. Dar aici nu am mai cântat. Mi-ar plăcea mult și o variantă de quartet.

Rep.: Cu ce regizori ți-ar plăcea să lucrezi?
K.B.: Cu Silviu Purcărete. În timpul facultății, Gáspárik Attila l-a invitat pe domnul Purcărete la noi la facultate. Eu pictasem un pișcot din pavaj, ca să-i dau culoare, iar Silviu Purcărete s-a uitat la el. Gáspárik Attila i-a pozat reacția și a rezultat o poză care-mi place foarte mult. De asemenea, am lucrat de două ori cu Mohácsi János, și mi-ar plăcea să mai lucrez cu el. E un regizor din Ungaria care a făcut la noi „Pantofiorul de cristal” și „Povestea bătrânei doamne”.

Rep.: Care crezi că sunt diferențele între teatrul unguresc și cel românesc din țara noastră?
K.B.: Am observat că românii lucrază mai mult din instinct, pe când actorii maghiari pun foarte multe întrebări și caută motivații pentru fiecare scenă. Când studiam la Budapesta, profesorii ne puneau spectacole în limba română pe DVD, și erau foarte apreciate. Am văzut regizori români și maghiari foarte buni, și actori români și maghiari foarte buni. Adevărul e că nu îmi place să compar. Toți sunt speciali în felul lor.

A consemnat Andrei VORNICU

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere! Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

Regurile de preluare a articolelor

Acest articol este proprietatea Cotidianului Zi de Zi și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

De asemenea, verificati

Exproprieri de 2,3 milioane lei pe traseul Centurii ocolitoare a oraşului Târgu-Mureş

Guvernul României a emis joi, 20 septembrie, o hotărâre privind declanşarea procedurilor de expropriere a …

Share
Share