Didactica. Vocalele ă şi â

O cercetare asupra etnogenezei poporului şi a evoluţiei limbii române aduce unele clarificări în legătură cu aceste vocale.

În idiomul traco-illyric, în care este inclusă şi limba albaneză, s-au folosit aceste vocale (e adevărat, uneori cu grafii diferite). Este un lung proces de studiere care a presupus limbile artificiale (indo-europeana, de exemplu). În felul acesta, necunoscându-se scrisul, de un real folos au fost studiile arheologice şi mai ales cele ale substratului (limba autohtonilor).

Vocalele ă şi â (în varianta grafică şi î) sunt caracteristice dialectului de la nord de Dunăre.

Sunetele ă, â (î) apar în cuvintele dacice (sursă I.I. Russu: „Etnogeneza românilor” (Editura ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981), dar şi în limba albaneză (din familia traco-illyrică).

Vom oferi două exemple: mazăre (în albaneză măzdale, având multe variante şi cuvântul stâncă (în albaneză stânger). Este exclusă provenienţa slavă a vocalelor ă, â (î).

Idiomul traco-illyric (îl include şi pe cel geto-tracic) care cuprindea vocalele ă, â (î), iar popoarele slave în diferite ramuri şi epoci au trecut pe teritoriul locuit de vlahi, între secolele VI-IX.

I.I. Russu prezintă limba autohtonilor (a dacilor) înainte de 105-106 I.H. (dovadă sunt cele 90 plus 70 de cuvinte nelatine). Procesul fonetic a durat secole.

Astfel, explicăm şi unele modificări produse după cucerirea Daciei de către romani.

O transformare constă în pronunţarea vocalei a (urmată de n sau m) ca fiind sunetul â: panis – pâine; campus – câmp.

Procesul modificărilor fonetice a fost lent. Şi astăzi, între fonetismele regionale munteneşti amintim unele particularităţi: dăsparte (pentru desparte); sâr (pentru şir), răvărsă (pentru revarsă), deci folosindu-se vocalele ă şi â pentru e şi i.

Prof. gr. I Cornelia TOŞA