A trăi în Secuime sau a trăi în România

Cu această tema e poate cel mai ușor să obții antipatie  în România. Sincer vorbind e o temă care poate face din prieteni inamici, provoacă certuri, o temă în care nimeni niciodată nu e de acord cu nimeni. Totuşi, recunoaștem sau nu, toți avem opinie chiar dacă uneori ne e frică să dăm voce părerilor noastre tocmai pentru a fi acceptați sau pentru a ne păstra prieteniile noastre. Vorbim despre maghiarii din România, de data asta: a trăi în Secuime sau a trăi în România. Cu alte cuvinte, cum e cu adevărat să trăiești ca maghiar în România. Faptul că nu putem să trecem peste anumite probleme/prejudecăţi create de strămoşi mai apropiaţi sau îndepărtaţi devine o boală națională amestecată cu orgoliu de ambele părți; dar asta este o altă temă de discuție.

Răspunsul la întrebarea de mai sus vine oarecum firesc: în viziunea unora e inacceptabil, pentru alții e foarte bine. Probabil la întrebarea asta există în cazul fiecărui maghiar un răspuns propriu, aşadar e dificil de generalizat. Opinia fiecărui individ poate fi diferită, până la extreme. Dacă cineva consideră că nu e plăcut să trăieşti aici, în aceste condiţii, evident nu putem să impunem cu forţa o altă opinie: ba da, ție îți este bine aici. Un lucru e clar. Maghiarii care nu vorbesc limba română, limba țării, pleacă cu un pas foarte mare în spate, cu un dezavantaj cert. Repet, cei care nu vorbesc limba țării și dacă pentru unii asta e surpriză, sunt relativ mulți. Ei suferă din când în când pentru ceva ce nu le aparţine ca vină. Dar oare atunci a cui e vina? Nu e vina copiilor dacă nu vorbesc o limbă, dar pe undeva considerăm că e tot vina maghiarilor.

Unii spun că nu vor. Care este adevărul? Sunt zone unde nu vorbesc nici părinții, nici bunicii lor şi cred că toți suntem de acord că doar la școală e dificil să înveţi o limba la nivelul conversaţional cerut. Despre ei vorbim acum. Au trei variante în viață: a rămâne în zona respectivă izolată, sperând că nu va fi nevoie să cunoască limba oficială a țării, a pleca în străinătate și în paranteză pot afirma că oriunde ar merge fără cunoașterea limba țării respective e greu să îţi creezi un viitor; sau a treia variantă, a învăța ulterior limba română. Deși e relativ mai greu aș opta pentru cea de a treia variantă.

Cei care trec cu succes la bacalaureat și au de ales o specializare la o facultate au iarăși două variante: în limba română sau în limba maghiară. Prima variantă e grea la început, dar nimic nu e ușor în viață.  Mulți maghiari se plâng că la anumite instituții se vorbeşte urât cu ei dacă sunt maghiari. Am o veste și fiecare poate să decide dacă e bună sau proastă: asta depinde de fiecare om în sine și de educaţia fiecăruia. Se întâmplă nu odată să nu fim tratați aşa cum ar trebui chiar dacă limba vorbită și naționalitatea noastră este similară cu a celui care stă în spatele biroului. În plus, oameni care înţeleg defectuos ideea de naţionalism sau  oameni proști/needucaţi, pur şi simplu sunt în ambele părți.

A doua variantă este de a studia în limba maghiară în țară sau în afară, în Ungaria. Dacă studiem în țară în limba maghiară și nu învățăm limba română la ocuparea locului de muncă ne vom confrunta cu suficiente probleme pentru a conştientiza că nu am rezolvat nimic. Practic nu se deschid porțile mari care ne oferă posibilitatea de a candida la multe locuri de muncă bine plătite în oraşele mari ale României fiind o lipsă acută de forță de muncă (subiect pe care îl voi trata într-un articol viitor). Dacă optăm pentru a studia și a ocupa un loc de muncă în Ungaria poate fi o experinţă cel puţin la fel de neplăcută decât a te „chinui” aici. Ne place nu ne place de multe ori  Ungaria e țara unde un maghiar va fi străin între maghiari. Dar repet, există povestea fiecăruia și fiecare poveste e diferită.

Decizia e în mâna fiecăruia dintre noi. Eu susțin în continuare, fără a dori să supăr pe nimeni, până ce nu vom crea noi aceleași șanse, nu vom trăi în România ci poate în Secuime sau cel mult în Transilvania. Rămânem aşadar să ne confruntăm cu multe probleme să avem multe bariere, prima fiind chiar cea lingvistică. A învăța limba țării și a încerca să reuşeşti nu înseamnă în niciun caz renunţarea la propria cultură, identitate, valori. Devii poate mai bogat ca şi om.

Eu, la rândul meu, sunt foarte mulțumită pentru toți profesorii mei, pentru colegii mei studenți ai universităţii unde am studiat, colegi care au creat o atmosferă în care chiar venind din secuime și fără  cunoașterea limbii române am reuşit nu doar să învâţ limba oficială a statului în care trăiesc ci şi să am noi prieteni, experienţe ce mi-au îmbogăţit cu adevărat viaţa.

GALL Boglarka, specialist relaţii internaţionale