Când pericolul „Colectiv” e lângă noi, dar îl ignorăm zilnic…

Acest editorial este dedicat autorităţilor care susţin, prin diverse comunicate de presă, că situaţia e sub control.

Oare chiar aşa o fi?

După tragicul eveniment petrecut în clubul „Colectiv” din capitală, prin ochii minţii mi s-a derulat un episod petrecut în urmă cu vreo 17 ani. Eram militar în termen la unitatea de Pompieri din Târgu-Mureş şi am ajuns, conjunctural, pe autospeciala de primă intervenţie.

Povestea e niţel mai lungă, de aceea îmi permit să o simplific puţin: eram „şoarece de birou”, adică furier, aveam vreo 50 de kilograme în greutate, adică puţin în comparaţie cu cât cântăreau furtunurile şi toate echipamentele din dotare, şi nu prea aveam nicio tangenţă cu activitatea pentru care eram acolo. Nici nu prea participam la instrucţie… Într-un weekend, după liberarea „veteranilor” şi în contextul permisiilor şi învoirilor de la sfârşit de săptâmână, am ajuns un fel de „voluntar fără voie”, adică servant pe maşina de primă intervenţie (autospeciala care în caz de eveniment ieşea prima pe poarta unităţii). Eu, un băiat de la GAZ (locul unde se îngrijeau porcii unităţii) şi alţi doi militari care, recunosc, se pricepeau foarte bine la tot ce însemna intervenţie în caz de incendiu.

Seara, după stingere, în timp ce savuram o ţigară alături de camarazi, filozofam cu voce tare privind către oraş: „Când te gândeşti că oamenii dorm la ora asta cu gândul că sunt în siguranţă, că cineva veghează asupra siguranţei lor… Şi noi suntem ăia… Doamne fereşte să se întâmple ceva, că suntem în plop!”

Din fericire, am avut noroc. Două zile şi două nopţi nu s-a întâmplat nimic şi la începutul săptămânii care a urmat, pe prima intervenţie au revenit militarii care într-adevăr meritau să activeze pe maşina respectivă.

Nu ştiu, sincer, ce s-ar fi întâmplat dacă s-ar fi dat alarma în acele două zile. Mai bine, totuşi, că n-am aflat răspunsul la această întrebare, iar secretul celor două zile de vulnerabilitate a rămas bine păstrat…

… Până acum, când în locul amatorilor duşi cu arcanul în armată, activitatea de intervenţie la situaţii de urgenţă este asigurată de profesionişti. Aşa cum de altfel e şi normal să fie.

Rămânând la prezent, sunt sigur că victimele din „Colectiv” credeau că nu li se poate întâmpla nimic şi că se află în siguranţă în spaţiul respectiv. La fel de sigur sunt că cineva ştia că există o vulnerabilitate, dar prefera să se roage divinităţii, să nu se întâmple nimic.

Acelaşi sentiment îl au, sunt sigur şi de asta, şi târgumureşenii care folosesc transportul în comun şi călătoresc de exemplu cu maxi-taxiuri care sunt, multe dintre ele, elegant spus, perimate moral. Am aflat, din surse, că există şoferi care se roagă (aşa cum subsemnatul se ruga în armată, în acel weekend de pomină) să nu se întâmple nimic cu maşinile lor, unele dintre ele posibile sicrie pe roţi. Cu ITP-ul luat desigur. La urma urmei, hârtia suportă aproape orice.

Diferenţa e că în armată situaţia vulnerabilă a ţinut două zile/an, iar în exemplul dat maxi-taxiurile ies zilnic pe traseu. Şi pasagerii se cred în siguranţă totală…

E nevoie de vreun accident ca autorităţile să verifice cu mai multă atenţie această activitate?!

Întreb, nu dau cu parul.

Sunt cât se poate de sigur că în judeţul Mureş există cadre didactice, chiar directori de şcoli, care se roagă să nu se întâmple vreo tragedie în unităţile lor. S-a întâmplat, într-un liceu din Târgu-Mureş, ca în vacanţă să cadă nişte grinzi din tavan peste bănci. Noroc că era vacanţă, că dacă în clasă erau elevi… iar continuarea o ştiţi.

Şi ar mai fi şi sobele de teracotă din şcoli…

Oare la ce se gândesc responsabilii care aprind sobele de teracotă care încălzesc elevii? Probabil la ce mă gândeam şi eu în urmă cu 17 ani: Doamne fereşte să se întâmple ceva, pentru că oamenii cred că ai lor copii sunt în siguranţă deplină. Şi nu e deloc aşa!

Nu demult, primarul muncipiului Târgu-Mureş asemuia sobele cu teracote cu nişte bombe cu ceas.

S-a făcut oare ceva pentru remedierea situaţiei?!

Iar întreb, nu dau cu parul…

Sau aşteptăm pasivi să se întâmple o explozie, ca apoi să urmărim lanţul slăbiciunilor, pasarea responsabilităţilor, cine era de vină şi cine nu, cine trebuia să facă ceva şi n-a făcut, cine trebuie să îşi dea demisia şi cine nu, etc.?!

Vă mai amintiţi de incendiul în urma căruia exteriorul unui bloc din cartierul Dâmbu Pietros a ars ca o torţă în urmă cu trei ani? În urma acelui incident, are cineva certitudinea că toate blocurile reabilitate termic sunt ok? Zău, eu n-am deloc acest sentiment…

Am vorbit doar despre maxi-taxiuri, şcoli şi reabilitări termice, dar în realitate lista vulnerabilităţilor pe care le acceptăm zilnic, tacit, cu speranţa şi iluzia că autorităţile veghează asupra siguranţei noastre, e mult mai lungă.

Şi dacă cineva spune că n-am dreptate, îi aştept argumentele.