Cina cea de taină, una din cele mai mari capodopere renascentiste

Cina cea de taină (în italiană Il Cenacolo sau La Ultima Cena) este o pictură murală a lui Leonardo da Vinci, realizată între 1495 și 1498 pentru patronul său, ducele Ludovic Sforza din Milano. Este una dintre cele mai mari capodopere ale Renașterii, creata de maestrul și enigmaticul Leonardo Da Vinci. Opera de artă este considerată fenomenală mai ales prin complexitatea subiectului biblic pe care aceasta îl atinge și prin felul în care ascunde multe mistere. Unii autori consideră că silueta din stânga lui Iisus nu este Ioan, ci Maria Magdalena, că în pictură s-au făcut profeţii despre sfârşitul lumii şi că lucrarea ascunde note muzicale.

Deşi este una dintre cele mai legendare picturi din lume, originalul poate fi admirat doar într-o mănăstire din Milano. Doar 20-25 de persoane au dreptul de a intra în Santa Maria delle Grazie din Milano în acelaşi timp, în cadrul unor vizite care durează doar 15 minute.

Creată în perioada 1495-1498, pictura murală a lui Leonardo da Vinci, cunoscută sub numele de “Cina cea de Taina” – o capodoperă a Înaltei Renașteri italiene și una dintre cele mai cunoscute opere de artă creștină – ilustrează scena din ultimele zile de viata ale lui Isus Hristos, precum este descrisă în Evanghelia după Ioan 13:21. Flancat de cei doisprezece apostoli ai săi, Isus tocmai declarase că unul dintre ei îl va trăda: „Adevărat grăiesc vouă, că unul dintre voi Mă va vinde”.

Momentul trădării

Pictura descrie ultima masă luată de Iisus alături de apostoli înainte să fie capturat şi crucificat. Mai precis, Leonardo da Vinci a dorit să surprindă momentul în care Iisus le-a dezvăluit discipolilor că unul dintre ei urma să îl trădeze, completat cu reacţiile acestora, care variau de la şoc la furie. În interpretarea lui Da Vinci, momentul a avut loc chiar înainte de crearea euharistiei, când Iisus îşi întinde mâinile spre pâine şi un pahar cu vin, care reprezintă simboluri-cheie ale sacramentelor creştine.

Nenumărate reproduceri au fost realizate de-a lungul secolelor, cu diverse dimensiuni, însă lucrarea originală are mărimile următoare: 4,5 metri x 8,8 metri, conform sire-ul mentalfloss.com, care prezintă detalii mai puţin cunoscute despre această capodoperă renascentistă.

Leonardo da Vinci a pictat această operă de factură religioasă direct pe peretele principal al sălii de mese din mănăstirea Santa Maria delle Grazie în perioada 1495-1498.

Frescele sunt pictate pe ipsos ud. Însă Leonardo da Vinci a renunţat la acea tehnică tradiţională din mai multe motive. Mai întâi, dorea să obţină o luminozitate crescută în raport cu aceea permisă de metoda frescelor. Însă cea mai mare problemă a frescelor – aşa cum considera Da Vinci – consta în faptul că îl obligau pe pictor să se grăbească pentru a-şi termina opera înainte ca ipsosul să se usuce.

Dorind să aibă tot timpul de care avea nevoie pentru a desăvârşi fiecare detaliu, Da Vinci şi-a inventat propria tehnică, folosind vopseluri de tip tempera, aplicate pe piatră. A capitonat zidul din acea mănăstire cu un material despre care spera că va absorbi vopselurile tempera şi va proteja pictura împotriva umezelii.

Deşi pictura în sine a fost apreciată în epocă, experimentul tempera-pe-piatră al lui Da Vinci a fost un eşec. Până la începutul secolului al XVI-lea, pictura începuse să se exfolieze şi să se degradeze. Apoi, la 50 de ani după finalizarea ei, „Cina cea de Taină” era o ruină în comparaţie cu perioada sa de glorie. Primele tentative de restaurare i-au făcut şi mai mult rău.

Pictura, distrusă de bombardamentele Aliaților

Vibraţiile provocate de bombardamentele Aliaţilor în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial au contribuit şi mai mult la distrugerea picturii. În cele din urmă, în 1980, a fost demarat un amplu program de restaurare întins pe durata a 19 ani. „Cina cea de Taină” a fost în sfârşit restaurată, însă a pierdut pe parcursul acestui proces cea mai mare parte din vopseaua ei originală.

Unul dintre detaliile care fac pictura „Cina cea de Taină” să fie atât de uluitoare este perspectiva din care ea a fost pictată, ce pare să invite privitorul să păşească direct în interiorul acelei scene dramatice. Pentru a obţine o astfel de iluzie, Da Vinci a bătut cu ciocanul un cui în perete, apoi a legat de el nişte sfori pentru a desena anumite puncte de marcaj, care l-au ajutat să creeze unghiurile pe care şi le dorea în această pictură.

În 1652, o uşă a fost adăugată în holul care duce spre sala în care se află pictura. Construirea ei a dus la eliminarea părţii de jos din centrul picturii – inclusiv a zonei în care erau pictate picioarele lui Iisus.

Iuda, un infractor real

Se spune că toate chipurile apostolilor s-au inspirat din modele reale. Atunci când a trebuit să aleagă chipul trădătorului Iuda (al cincilea de la stânga la dreapta, ţinând în mână o pungă cu bani), Leonardo da Vinci a vizitat închisorile din Milano în căutarea infractorului cu cel mai potrivit chip pentru acel personaj.

Simbol pascal

În dreapta lui Iisus, Toma stă în picioare, pictat din profil, cu un deget ridicat în aer. Unii au speculat că acel gest dorea să scoată în evidenţă degetul apostolului Toma, care a devenit un personaj cheie într-o poveste biblică ulterioară, dedicată reînvierii lui Iisus. Toma nu credea ceea ce vedea şi a cercetat cu degetul lui rănile lui Iisus pentru ca acea verificare să îl ajute să creadă în renaşterea fiului lui Dumnezeu.

S-a spus că sarea vărsată înaintea lui Iuda reprezintă trădarea acestuia sau, într-o versiune alternativă, este considerată un semn al ghinionului său, prin prisma faptului că el a fost ales dintre apostoli pentru a îl trăda pe Iisus. În mod similar, peştele servit la masă are şi el semnificaţii controversate. Dacă era ţipar, atunci el reprezintă îndoctrinarea şi, prin aceasta, credinţa în Iisus. Totuşi, dacă este hering, atunci el simbolizează un necredincios care neagă religia. sursa Wikipedia